In ce orbire cumplita ne aflam !

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Ioan Monahul 

Suntem o generație de orbi. Cat de limpede dovedeste aceasta orbire caderea noastra! Vedem moartea fratilor nostri; stim ca nu vom scapa de ea nici noi, ba poate ca foarte degraba ni se va infatisa, fiindca niciunul dintre oameni n-a ramas pentru totdeauna pe pamant, vedem ca multora si inainte de moarte li se destrama pamanteasca bunastare, ca adeseori ea se preschimba intr-o restriste asemenea unei gustari a mortii in fiecare zi. In ciuda acestei marturii atat de vadite a faptelor, alergam numai dupa bunatatile cele vremelnice ca si cum ele ar fi statornice si vesnice. Doar asupra acestora se indreapta toata luarea noastra aminte! Dumnezeu e uitat! Uitata este vesnicia cea mareata si totodata infricosatoare!
Stim din Evanghelii ca Bartimeu se afla pe marginea drumului, complet orb, pierzand orice incredere, orice speranta in ajutorul omenesc, constrans sa cerseasca pentru a trai, sa se sprijine nu pe adevarata caritate (etimologic, “care iubeste“), ci pe acel fel de caritate care consta din faptul de a arunca cativa gologani cuiva pe care nici macar nu-l privesti. Si iata ca intr-o buna zi, acest om care a renuntat la orice speranta si se afla stand, orb, in praful drumului, aude vorbindu-se de cineva, de un nou profet, care face minuni pe tot cuprinsul pamantului sfant. Daca ar mai fi avut inca ochi, desigur ca Bartimeu ar fi sarit imediat, ar fi strabatut indata toata tara, sa-L gaseasca pe Acest profet! Dar el este orb, nu se poate tine dupa acest facator de minuni calator. Asa ca ramane unde se afla si faptul ca stie ca Cineva l-ar putea vindeca ii sporeste desigur disperarea, o face sa fie mai apasatoare. Intr-o zi aude trecand pe langa el o multime de oameni, o multime care nu freamata la fel cu celelalte: desigur, asemenea tuturor orbilor, el are auzul si sensibilitatea mult mai ascutite decat ale noastre, caci intreaba: “Dar cine trece pe drum?” Si i se raspunde: “Iisus din Nazaret“.
Atunci se ridica, din culmea disperarii si a sperantei: o speranta nebuna caci Hristos e pe punctul de a trece si, in acelasi timp, disperarea sta gata sa tasneasca din penumbra constiintei. Doar cativa pasi si Hristos va fi in dreptul sau; inca vreo cativa pasi si El va fi trecut, ca sa nu se mai intoarca niciodata. Acesta este momentul in care, impins de aceasta speranta disperata, incepe sa strige, sa urle: “Iisuse, fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!“. Strigatul sau este ca o profesiune de credinta desavarsita; disperarea sa este, in aceasta clipa, de o asemenea intensitate, incat Bartimeu poate gasi in el insusi suficienta speranta nebuna pentru a indrazni sa ceara sa fie vindecat, salvat, regenerat. Si Hristos il aude. Exista un grad al disperarii care coincide cu o speranta absoluta, desavarsita. Este tocmai punctul la care, ajunsi inlauntrul nostru insine, ne va fi posibil sa ne rugam. In acest moment, strigatul “Doamne, fie-Ti mila!” va fi de ajuns. Nu mai e nevoie sa-i tinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le gasim in cartile de rugaciuni. E pur si simplu suficient sa strigam la ajutorul lui Dumnezeu din adancul disperarii noastre: vom fi auziti. Foarte adeseori rugaciunea noastra nu are intensitatea, convingerea, adancimea de credinta suficienta, fiindca disperarea noastra nu e suficient de adanca. Il voiam pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care posedam deja, ii dorim ajutorul, dar in acelasi timp incercam sa gasim ajutorul pretutindeni aiurea, pastrandu-L pe Dumnezeu in rezerva pentru asaltul final. Daca disperarea noastra tasneste dintr-o adancime destul de mare, daca ceea ce cerem si imploram este asa de esential incat rezuma tot ceea ce este necesar vietii noastre, atunci vom sti sa gasim cuvintele rugaciunii, vom putea ajunge pana la inima cea mai launtrica a rugaciunii, la intalnirea cu Dumnezeu.
Orbirea cea mai importanta si mai serioasa din perspectiva vietii vesnice este orbirea sufleteasca. Este vorba de acea stare launtrica de intuneric duhovnicesc in care ne-am cufundat ca urmare a partasiei indelungate… nu atat cu pacatul, cat cu indreptatirea mincinoasa a lui, cu mandria si cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, patimi manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de constienta. Este acea stare in care omul nu-l mai poate primi cu adevarat pe Dumnezeu, nu mai poate auzi/asculta glasul Acestuia. Este starea de minciună fața de sine, cea in care se gaseau si fariseii, carturarii si ceilalti iudei care L-au respins categoric si violent pe Hristos, nu au putut sa-L primeasca, ba au ajuns chiar sa-l vaneze spre a fi dat mortii, sa-l osandeasca si sa-l batjocoreasca. Despre acestia (dar si despre noi, in masura in care, in duh, ne asemanam lor), in contextul vindecarii altui orb, cel din nastere, spune Domnul urmatoarele cuvinte foarte importante:
“Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi.
Si au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, si I-au zis: Oare si noi suntem orbi?
Iisus le-a zis: Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra“. (Ioan 9, 39-41).
Aflam din Evanghelii, un alt dialog incordat intre Iisus si farisei, in care Stiutorul inimilor scoate la lumina cauzele ascunse pentru care aceia nu-I primeau cuvantul: Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru. Ei au raspuns si I-au zis: Tatal nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Daca ati fi fiii lui Avraam, ati face faptele lui Avraam. Dar voi acum cautati sa Ma ucideti pe Mine, Omul care v-am spus adevarul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a facut aceasta. Voi faceti faptele tatalui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am nascut din desfranare. Un tata avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Daca Dumnezeu are fi Tatal vostru, M-ati iubi pe Mine, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit. Pentru ca n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis. De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu“ (Ioan 8, 38-47). In alt loc al Evangheliei Domnul Hristos da in vileag inca o data resorturile launtrice care ii imping pe oameni sa iubeasca Intunericul si sa fuga de Lumina Adevarului:“Aceasta este judecata, ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina. Caci faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca.
Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui, ca in Dumnezeu sunt savarsite” (Ioan 3, 19-21).
Sfantul Apostol Pavel completeaza Evangheliile cu descrierea realitatilor de la sfarsitul vremurilor, cand Antihrist, numit “omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul“, va avea parte, in schimb, de o primire entuziasta din partea majoritatii oamenilor: “Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, Si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciunii, Ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea“ (2 Tes. 2, 9-12).
Avem asadar deja din Evanghelii un raspuns la intrebarea: de ce nu-L primesc (cu adevarat) oamenii pe Dumnezeu, de ce nu L-au primit pe Hristos (“Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit“) si din Apostol, acelasi raspuns dat intrebarii de ce il vor primi, in schimb, cu multa bucurie pe Antihrist, cel care va veni ca Imparat pamantesc. Iata o alta formulare a aceluiasi raspuns in “Viata Parintelui Seraphim Rose“: “Dar daca nu recunoastem semnele vremii si pe Antihrist, daca nu-L vom avea pe Hristos salasluind in inima noastra, atunci la venirea lui Hristos ne vom afla (si noi, crestinii, nota noastra) cu acele neamuri ce se vor tangui fiindca sunt cu Antihrist. Acestea Il vor vedea pe Hristos venind, si intregul lor crestinism se va dovedi mincinos. Este un lucru tragic. O asemenea amagire este ingaduita, cum zice Sf. Ap. Pavel, fiindca in inima omului este o minciuna, si aceasta minciuna nu doreste ceea ce este adevarat, nu doreste adevaratul crestinism“.
Intelegem din toate acestea ca pacatul pacatelor si sursa cea mai profunda a oricarei patimi, a oricarui rau din noi este minciuna fata de noi insine si fata de Dumnezeu. E uimitor ca pana si unii psihologi sau psihiatri (e drept, religiosi, desi nu ortodocsi, dar suficient de onesti, de iubitori ai Adevarului cat sa li se daruiasca sa inteleaga mai mult decat inteleg multi dintre ortodocsii cu numele care suntem noi) ajung sa inteleaga si sa recunoasca acest lucru. “Nu pacatul in sine ii caracterizeaza pe oamenii rai, ci mai degraba subtilitatea, persistenta si consecventa pacatelor lor. Aceasta pentru ca defectul central al raului nu este pacatul, ci refuzul de a-l recunoaste“. Pacatul este o minciuna si o tradare fata de propria constiinta. Insa exista, cu toate acestea, si oamenii numiti prin excelenta “rai“, “oameni ai minciunii“, caracterizati de o consecventa in a face rau (uneori ascuns, subtil) celorlalti. Fara indoiala, admiterea propriei rautati este un proces neplacut, stanjenitor, dureros, presupune curajul de “a nu-ti face pe plac tie insuti“.
“O trasatura predominanta a comportamentului celor pe care eu ii gasesc rai este gasirea unui tap ispasitor. Deoarece in inimile lor ei se considera dincolo de repros, acesti oameni trebuie sa loveasca pe oricine le aduce reprosuri. Ei ii sacrifica pe ceilalti pentru a-si pastra propria imagine de perfectiune”. “Gasirea tapului ispasitor este un mecanism protectiv, întrucat cei rai, in sinea lor, se simt fara greseala. Nu gandesc niciodata despre sine ca sunt rai; pe de alta parte, ei vad mult rau in ceilalti. Tatal percepe blasfemia si necuratia ca existand in fiul sau si trece la actiune pentru a curata ‘murdaria’ fiului sau. Tatal proiecteaza propria-i murdarie asupra fiului, iar apoi isi ataca fiul in numele faptului de a fi un bun parinte“. Dupa cum adesea se intampla ca atunci cand, dupa multe cautari si lupta singuratica, noi deodata ne adresam cu strigat lui Dumnezeu,o multime de glasuri, de dinafara si dinauntru, incearca sa ne curme rugaciunea noastra. Face sa te mai rogi? De cati ani te lupti, iar Dumnezeu nici nu se uita la aceasta? Se va uita oare acum? De ce sa te mai rogi? Intoarce-te iara la disperarea ta, tu esti orb si orb pentru totdeauna. Insa cu cat e mai puternica rezistenta, cu atat mai clar e faptul ca ajutorul e foarte aproape.
Niciodata diavolul nu navaleste asupra noastra cu atata furie, decat atunci cand noi suntem cu totul aproape de incheierea luptei si am putea sa ne mantuim, insa adesea acest lucru nu se intampla, pentru ca noi dam inapoi in ultima clipa. “Ajunge, leapada – zice diavolul – acest lucru e prea greu, aceasta e mai mult decat poti tu suporta; trebuie sa-i pui capat acestui lucru de indata; nu astepta, doar nu mai esti in stare sa rezisti”. Si atunci noi comitem o sinucidere: fizica, morala, spirituala. Noi renuntam la lupta si acceptam moartea cu un minut inainte de a ni se da ajutor si atunci am fi fost mantuiti. Niciodata nu trebuie sa ascultam aceste glasuri: cu cat mai tare striga ele, cu atat mai puternica trebuie sa fie hotararea noastra. Noi trebuie sa fim gata sa strigam atat de mult cat va fi nevoie de acest lucru si asa de tare ca Bartimeu. Iisus Hristos trecea pe alaturi, ultima lui nadejde trecea pe alaturi, insa oamenii care il inconjurau pe Hristos erau nepasatori sau se straduiau sa-l sileasca sa taca. Necazul si suferinta lui erau cu totul nelalocul lor. Acei pentru care Hristos era mai putin necesar, insa care Il inconjurau, voiau ca El sa se ocupe de ei. Oare de ce acest nenorocit orb ii impiedica? Insa Bartimeu stia ca pentru el nu mai exista alta nadejde daca se va duce si aceasta, cea de pe urma. Acest adanc al deznadejdii a si fost izvorul de unde a rabufnit credinta, rugaciunea plina de atata convingere si insistenta, ca a rupt toate zagazurile, una din acele rugaciuni care izbesc in cer ca o sageata, spune Ioan Scararul.
Disperarea ne aduce la o noua viata duhovniceasca, cand in noi se iveste barbatia de a merge mai adanc si mai departe, cu constiinta ca noi ne-am deznadjduit nu de biruinta finala, ci de mijloacele pe care le-am aplicat pentru realizarea ei. Atunci noi incepem de la temelia cea tare, cu totul altfel. Dumnezeu ne poate intoarce pe noi la unul din mijloacele pe care le-am mai incercat, insa pe care acum, cu El, noi vom putea sa-l intrebuintam cu spor. Totdeauna e necesara o colaborare reala intre Dumnezeu si om, si atunci Dumnezeu ne va da intelegere, intelepciune si putere de a face ceea ce trebuie si de a ajunge la scopul drept.
Cine vede si cine este orb in ziua astazi? Cel care accepta cu sfintenie „Adevarul” de veacuri, sau cei care, asemenea „orbilor” din evanghelie, nu mai contenesc cautand fel de fel de fatete ale diferitelor adevaruri si refuzand „sa vada” si sa cunoasca „Adevarul” adevarat. Aceasta fac, din pacate, toti cei care batjocoresc invatatura si valorile noastre crestine, promovand, sub diferite forme de „cultura”, o anticultura si cultivand un anticrestinism din ce in ce mai „orb”. Daca ii veti intreba de ce o fac, va vor spune ca este vorba de arta, fictiune, „noi descoperiri stiintifice” (cazul Evangheliei lui Iuda si al asa zisului mormant al lui Iisus). Va intreb, insa, cine ne da noua dreptul sa batjocorim ori sa facem spectacol ridicol din viata si invataturile unui Dumnezeu Care S-a jertfit pentru noi?
Nu vreau sa dau dreptate musulmanilor care raspund cu violenta. Doamne fereste! Aceasta nu este atitudine! Un slujitor al lui Dumnezeu nu poate si nu trebuie sa fie violent. Violenta arata o data in plus ca aceia mai au mult pana sa-L cunoasca pe Adevaratul Dumnezeu... Nu ne este ingaduit sa fim violenti, insa, musulmanii au reusit sa puna opinia publica internationala pe ganduri!… Un raspuns ferm, cred, se cere si din partea noastra: Nu va jucati cu sentimentele noastre religioase! Nu va jucati cu credinta noastra! Nu va jucati cu Dumnezeul nostru! Respectati-ne pe Hristos, fara de Care, de Europa se va alege praful… S-au potolit o vreme cei care i-au provocat pe musulmani… De frica insa, pentru ca le ardeau ambasadele, sau trimiteau teroristi peste ei. Asadar, tot de frica ar trebui sa stim?… Indrazneste cineva astazi, intr-o tara araba, sa ofenseze credinta in Alah? Noi insa, pentru ca ne pretindem „civilizati”, in numele „drepturilor omului” lasam „drepturile” lui Dumnezeu sa fie calcate in picioare…
Cine vede si cine este orb, asadar? Aceasta ar trebui sa fie ultima intrebare pe care sa ne-o punem si noi astazi! Si, sa ne raspundem pretuind minunile si invatatura Mantuito¬rului Hristos, pentru ca spre slava Sa si spre mantuirea noastra a fost toata lucrarea Lui. Nu „rascolind”, cartind, ori interpretand in fel si chip; nu regizand, cu rea intentie, anchete ori spectacole, ci primind adevarul lui Dumnezeu asa cum ni l-a incredintat El si l-au pastrat, cu sange de multe ori, parintii si invatatorii Bisericii. Sa-L slujim pe Dumnezeu asa cum ni L-au propovaduit oamenii sfinti de care am vorbit, singurele si adevaratele repere si indreptare ale vietii noastre spirituale, neluandu-ne dupa mintea noastra mai inainte de a ne sfinti viata. Sa nu cutezam, mai inainte de a ajunge sfinti — nu doar inteligenti, dar nu intelepti, si informati, dar nu „formati” duhovniceste suficient — a ne crede „invatatori”! Sa nu indraznim, mai inainte de a duce o viata sfanta si de a dobandi minte luminata si inima curata, a debita alte „adevaruri”, improvizate in starea noastra de neputinta si de pacat. Sa-L credem pe Dumnezeu „pe Cuvant” si sa nu ne indoim de ceea ce inaintasii nostri au venerat cu toata sfintenia!
Dumnezeu sa ne ajute tuturor sa-L primim asa cum este El, sa-I pretuim invatatura si minunile, ca El sa traiasca in noi si noi in El, ducand viata bineplacuta Lui, Amin.(postat pe fb de ioan monahul)