Pagini

20 iulie 2018

Sfantul Ilie

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Ioan Monahul
La Multi Ani celor ce poarta numele Sf. Proroc Ilie !
Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea Înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie Măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, goneşte bolile şi pe cei leproşi curăţeşte. Pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăşte tămăduiri.- troparul Sfântului și slavitului Proroc Ilie Tesviteanul.
Sfântul Prooroc Ilie, despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg si la care Noul Testament face in repetate randuri referire și în care atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca un om de la munte (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta din piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.
Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» .
Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.
Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina.
Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.
Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu. Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?
Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.
Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului, iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei, potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.
Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata si este evocat pe Golgota cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie. Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el, indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos. Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“
Sfantului Prooroc Ilie, care desi dovedeste mare curaj legand cerul si infruntand pe jertfitorii lui Baal, totusi se sperie de amenintarile Izabelei, deci de o alta femeie. Si se speria atat de tare, incat 40 de zile fuge adanc in pustiu ca sa scape de ea. Dumnezeu stie adevaratul motiv pentru care Ilie a fugit, dar totusi il iscodeste sa vada ce zice, dar Ilie nu recunoaste ca a fugit de frica Izabelei. Asadar, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, s-a vadit inca o data slabiciunea firii omenesti. Ilie cel ravnitor, Ilie cel neinfricat, cel indraznet a fost lasat sa cada, prin lucrarea harului, ca sa poata imbraca „toata haina iubirii de oameni. Ai fost, Ilie, instruit de Dumnezeu. Fii milostiv ca si Stapanul tau, din cele ce-ai fost instruit, din cele ce-ai invatat de la Stapanul tau!”, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, si incheie:
„Ai vazut iubite, cum a ingaduit Dumnezeu ca stalpii aceia, stancile, turnurile, acelea sa cada intr-un mic pacat, pentru ca nu cumva prin lipsa lor de pacat sa taie din Biserica pe toti; pentru ca, atunci cand vor vedea un pacatos si vor sa fie nemilostivi cu el, sa-si aduca aminte de pacatul lor si sa fie cu el tot asa de buni cum a fost cu ei Stapanul lor.
N-am spus aceste cuvinte ca sa invinuiesc pe drepti, ci ca sa va pregatesc mai dinainte cale de mantuire, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, stiind ca si dreptii au pacatuit, dar prin pocainta nu si-au micsorat deloc cinstea lor. Am vorbit intai de virtutile lor, si apoi de pacatele lor. Si tu, dar, de esti pacatos, nu lipsi de la biserica. Nu lipsi nici daca esti drept, ca sa-ti sune mereu in ureche cuvintele Scripturii si sa ramai drept, aducandu-ti aminte de Imparatia Cerurilor si de bunatatile acelea pe care le-a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, ca Lui I se cuvine slava, impreuna cu Fiul si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.”
Aţi auzit despre viaţa minunată a Sf. Proroc Ilie şi despre felul spectaculos, în care, în faţa mulţimilor, a arătat adevărata credinţă, cerând minune de la Dumnezeu ca semn pentru importanţa acestei drepte credinţe în viaţa omului. Pentru că fără dreaptă credinţă – acesta este mesajul Proorocului Ilie şi în vremurile noastre – „şchiopătăm de amândouă picioarele”, orbecăim în viaţă şi sufletul omului este asemenea pământului uscat, secetos, precum era pământul pe care nu mai plouase de trei ani de zile apă! Seceta pe care Domnul o îngăduie pe pământ la rugăciunea Proorocului Ilie vădeşte că mai grea decât această secetă este seceta sufletească, a omului care nu cunoaşte drept pe Dumnezeu. Este seceta care nu înţelege în viaţă decât siguranţa de zi cu zi, conflictele de zi cu zi, dar nu poate să înţeleagă că viaţa înseamnă ca, asemenea Proorocului Ilie, noi să avem un dialog cu Dumnezeu, să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în istorie. Fără asta suntem pământ secetos şi lipsit de roadă. După cum pământul în timpul lui Ilie n-a putut să aducă roadă, ci moarte – mureau oamenii, mureau dobitoacele – tot astfel sufletele noastre, dacă nu se adapă din apa dreptei credinţe, din apa Duhului Sfânt, nu numai că nu aduc viaţă şi dragoste în jurul lor, ci, neavând ele însele izvor de viaţă, se prăpădesc şi în jur emană moarte şi blestem. Şi vedem în jur familii chinuite, oamenii chinuiţi, care-şi duc întunericul minţii în patimi grele: beţie, droguri, curvie, ucidere de prunci și alte asemenea pe care le vedem în jurul noastre și ne mirăm de abuzurile care sunt, de nedreptăţile pe care le trăim, de faptul că apasă asupra noastră legi nedrepte.
Sfântul Proroc Ilie ne învaţă că şi noi, și în acest timp în care ne-a îngăduit să trăim, putem să avem un dialog cu Dumnezeu asemenea lui. După ce a certat poporul: Şchiopătaţi de amândouă picioarele! Haideţi să vă arăt care este Dumnezeul Cel adevărat: Dumnezeul meu – propovăduit de Ilie – sau dumnezeul proorocilor mincinoşi. Şi ne învaţă Proorocul Ilie astăzi că nu-i de ajuns să credem într-un Dumnezeu sau în ideea de Dumnezeu sau credem şi noi într-un fel al nostru sau credem că-i bună orice fel de credinţă, și în Buddha, şi In Mahomed, şi în Confucius, şi în altfel de credinţe rătăcite de la adevăr. Nu-i de ajuns să credem că există o forţă, că există o stăpânire deasupra a ceea ce înţelege omul, ci trebuie să avem credinţa dreaptă pe care Însuşi Dumnezeu ne-a descoperit-o.
A luat Dumnezeu în istorie trup şi a vorbit cu omul ca să înţelegem puterea dreptei credinţe vestindu-ne cele ale Împărăţiei Cerurilor şi dându-ne credinţa cea dreaptă. Sf. Proroc Ilie ne vesteşte astăzi: Nu puteţi zidi nimic drept dacă nu aveţi această dreaptă credinţă, nu o înţelegeţi şi nu o păstraţi, pentru că tot ceea ce zidiţi nu este pecetluit de lumina şi viaţa ce vin de la Dumnezeu. Şi vedem că Ilie a luat piatră şi a zidit jertfelnicul lui Dumnezeu, piatra care trebuie să fie piatra dreptei credinţe a noastre. Şi acolo a pus jertfe peste piatră şi, ca să fie şi mai evidentă minunea, a stropit jertfa cu apă îmbelşugat încât şiroia apa deasupra jertfei, deasupra canalului făcut. Şi au făcut şi proorocii mincinoşi închinare de jertfa dumnezeului lor și a spus lor Ilie: Rugaţi-vă dumnezeului vostru, poate vă va răspunde cu foc şi va vădi, măcar în parte, adevărul credinţei voastre. Şi n-a fost nici strigare, nici răspuns, vădind că acolo unde nu este dreaptă credinţă şi dreaptă înţelegere nu este viaţă şi răspuns de la Dumnezeu. De ce nu se mai întâmplă minuni vădite în sufletele noastre, în lumea noastră? Încă se mai întâmplă, dar sunt ascunse, pentru că nu le putem înţelege, pentru că noi nu hrănim în noi înşine această putere a dreptei credinţe și nu rodim decât sărăcăcios. Iată că, venindu-i rândul, Ilie face rugăciune scurtă, dar înflăcărată, ştiind că singurul Dumnezeu adevărat poate să învie cu foc şi cu lumină sufletul amorţit de întuneric şi de patimi. Şi, rugându-se, aţi auzit cum foc din cer a mistuit jertfa. Dar ce urmează e cutremurător şi de mirare, în zilele noastre, mai ales. Ce a zis Proorocul Ilie? Când poporul s-a minunat, ca solzii ce au căzut de pe ochii lui Pavel mai târziu, tot astfel poporul s-a deşteptat şi a înţeles că într-adevăr şchiopăta de amândouă picioarele şi, văzând poporul deşteptat de forţă dumnezeiască, ce spune Ilie? Prindeţi toţi proorocii mincinoşi și ucideţi-i. Şi ne îngrozim astăzi. Asta nu-i cruzime? În ce fel într-adevăr, putem să primim lucrul acesta? iar mai târziu în istorie vedem că tot într-o împrejurare a adeveririi dreptei credinţe Sf. Nicolae îl pălmuieşte pe Arie. Şi iarăşi ne minunăm: este cruzime aceasta? Iată dar că Dumnezeu Însuşi, îngăduind şi insuflând aceasta lui Ilie, ce-L slujea, ne vădeşte cât de importantă este dreapta credinţă în popor. Aşa cum omul vede că în via lui a izvorât lăstar sălbatic, îl dă afară, ştiind că de acolo nu mai izvorăşte rod bun, ba poate schimba toată via, aşa cum într-o grădină altoiesc pom cu mlădiţă nouă şi ard tot ceea ce e stricăcios şi arunc planta care s-a îmbolnăvit de mană, tot astfel procedează Dumnezeu în popor şi asta nu-i cruzime, după cum nu-i cruzime atunci când chirurgul taie un deget care s-a înnegrit de boală, ca nu cumva să mi se înnegrească toată mâna şi să mor sau să-mi taie mâna întreagă. Iată cât de importantă este puterea dreptei credinţe în viaţa noastră.
În această zi, slăvindu-l pe Proorocul Ilie, nu doar să ne temem superstiţios de el, că, dacă lucrăm, ne ia foc casa sau se întâmplă ceva. Într-adevăr, să nu lucrăm [in duminici si de sarbatori], într-adevăr, să-l cinstim; dar, mai mult decât atât, să înţelegem că şi astăzi, dacă vom fi drept credincioşi, Dumnezeu va lucra minuni în viaţa noastră, în familia noastră şi în lume, Dumnezeu va dezlega cele ale blestemului din viaţa noastră şi ne va da și nouă se vedem pe unde mergem, să înțelegem ceea ce poporul care a flămânzit vreme de trei ani, n-a înţeles. Poţi să chinui pe om îndelung şi nu înţelege, dacă sufletul s-a învârtoşat de necredinţă.
Să ne rugăm Proorocului Ilie şi lui Dumnezeu să nu rătăcim de amândouă picioarele pe acest pământ şi să adăugăm la puterea dreptei credinţe şi sărmana noastră nevoinţă de a nu păcătui în niciun fel cu gura noastră şi de a împărtăşi celorlalţi starea păcii lăuntrice. Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă ajute să rămâneţi în dreapta credinţă, rodnici şi, precum atunci când s-a vădit dreapta credinţă, Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ, tot astfel, când se va lua gândul cel bun, să vă trimită Dumnezeu ploaia Duhului Sfânt, astfel încât în biserică să fiţi cu adevărat o altă familie, familia tuturor celor ce Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Tată al nostru. Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze”.
Lumea în care trăim astăzi nu mai este lumea pe care Dumnezeu a creat-o la început, „bună foarte”, ci una alterată, deformată. Lumea creată de Dumnezeu, adică pământul şi toate cele existente pe el, în frunte cu omul, erau curate. Exista o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură, iar starea de fericire a raiului urma să fie extinsă pe tot pământul, sporind până la starea de împărăţie a lui Dumnezeu. Datorită păcatului primului om – Adam – lumea a ajuns într-o stare de nefericire, dezarmonie, degradare, suferinţă şi chin. Totuşi, în dragostea şi purtarea Lui de grijă, Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a căutat, când prin pedepse, când prin manifestări de bunătate, să o întoarcă către Sine. Atât în vechime, cât şi în prezent, Dumnezeu alege oameni cu care şi prin care poate comunica cu lumea, spre îndreptarea ei. Aceştia sunt Sfinţii.
De la începutul lumii, sfinţii şi drepţii au fost centrele de comunicare, bazele de emisie-recepţie, prin care Dumnezeu comunică cu omenirea. Toţi sfinţii din Vechiul şi din Noul Legământ au primit revelaţia de sus, au cunoscut voia lui Dumnezeu, şi împlinindu-o au vestit-o şi celorlalţi oameni.
Lumea în care trăim astăzi nu mai este lumea pe care Dumnezeu a creat-o la început, „bună foarte”, ci una alterată, deformată. Lumea creată de Dumnezeu, adică pământul şi toate cele existente pe el, în frunte cu omul, erau curate. Exista o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură, iar starea de fericire a raiului urma să fie extinsă pe tot pământul, sporind până la starea de împărăţie a lui Dumnezeu. Datorită păcatului primului om – Adam – lumea a ajuns într-o stare de nefericire, dezarmonie, degradare, suferinţă şi chin. Totuşi, în dragostea şi purtarea Lui de grijă, Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a căutat, când prin pedepse, când prin manifestări de bunătate, să o întoarcă către Sine. Atât în vechime, cât şi în prezent, Dumnezeu alege oameni cu care şi prin care poate comunica cu lumea, spre îndreptarea ei. Aceştia sunt Sfinţii.
De la începutul lumii, sfinţii şi drepţii au fost centrele de comunicare, bazele de emisie-recepţie, prin care Dumnezeu comunică cu omenirea. Toţi sfinţii din Vechiul şi din Noul Legământ au primit revelaţia de sus, au cunoscut voia lui Dumnezeu, şi împlinindu-o au vestit-o şi celorlalţi oameni. Aceeia azi să ne rugam Sfântului Ilie: Proorocule şi înainte văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Sfinte Prooroc Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul, Iubitorul de oameni. Amin( postat pe fb de ioan monahul)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?

Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.

Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.