"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-anul-i-nr-1-august-2003/alexandru-pesamosca-chirurgul-care-a-renuntat-la-lume/
mai multe cititi si aici...
http://ziarullumina.ro/de-garda-pentru-totdeauna-5704.html
Alexandru Pesamosca (n. 14 martie 1930, Constanța – d. 1 septembrie 2011, București) a fost un chirurg pediatru din România. Timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45 000 de operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și inoperabili de către ceilalți medici.
Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul 1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu, (actualmente Dudești, Brăila) un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de 3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” (1957-1984) și „Budimex” (actualmente „Spitalul Marie Curie”) (1984), unde face un număr mare de operații (circa 45 000 după propriile declarații). Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Republica Moldova, etc), dobândind prestigiu internațional în domeniul chirurgiei pediatrice încă dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi care au murit (unul din ei, doctor, în 1993, a murit din pricina unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi nepoți. A locuit din 1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul „Marie Sklodovska-Curie” (fostul „Budimex”) din București.[1] În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care veneau să-i ceară ajutorul.
În vara anului 2011, el a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani.[2]
Ctitor
Alexandru Pesamosca este ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brâncoveanu,[3] aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie (fostul Budimex) și președinte al Asociației „Așezământul social sfinții Martiri Brâncoveni”.[1] Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat acolo, fiind ctitor de biserică.
In memoriam
În septembrie 2014 i s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii „Marie Curie” din București.[4]
Spune că are 73 de ani, dar nu-i dai vârsta. De 50 de ani este chirurg, iar în ultima bucată bună de vreme nu a mai părăsit spitalul Budimex, din Bucureşti. Trăieşte ca un călugăr, zi şi noapte într-o „chilie“ de nici 10 metri pătraţi. Chirurgia infantilă este specialitatea doctorului Alexandru Pesamosca. „Pesi“, cum îl alintă liota de copii, care se ţin scai de el. A realizat operaţii extrem de dificile, salvând multe vieţi, ajutând nenumărate familii. Cazul doctorului Pesamosca poate fi, într-un fel, asimilat exemplului primilor doctori creştini, „fără de arginţi“, care aveau clară conştiinţa că ei tratează, dar numai Dumnezeu vindecă.
D-le doctor, de ce locuiţi în spital?
De câţiva ani de zile am hotărât să rămân aici, să nu mai plec deloc acasă. Pierdeam foarte mult timp pe drum. Traficul este infernal, indisciplinat. Toată viaţa asta care ne înconjoară şi pe care o numim trepidantă este – cum să vă spun? – un fel de dezordine fantastică! În toate domeniile!
Nu vă plictisiţi în acest univers închis, care este spitalul?
Am o viaţă foarte intensă aici. Nu stau o clipă. Încep la 6 dimineaţa pregătirile pentru raport, apoi pentru şedinţa cu tinerele cadre. Pot să vă mărturisesc ceva?
Desigur.
Îi oblig, domnule, îi oblig să citească, să fie la curent cu ceea ce este prin lumea medicală, să compare cu ce este la noi. S-o mai lăsăm pe asta cu genialul popor din Carpaţi; este o himeră. Foarte periculoasă.
Mai aveţi, în atari condiţii, viaţă privată?
Vă invit ca la 73 de ani – vârsta mea – să-mi spuneţi de câte treburi private vă veţi mai bucura atunci! Dar să trecem peste asta… Pentru mine nu a fost nimic extraordinar că m-am mutat aici deoarece toată viaţa am stat aici, de când m-am decis să fac meseria asta. Le spun şi colegilor mei tineri şi neîmpăcaţi cu ei înşişi: Dumnezeu ne-a dat o meserie extraordinară, care te solicită la o gimnastică a minţii de neimaginat. Este mare lucru să pui un diagnostic corect, dar să „cazi“ pe o rezolvare chirurgicală corectă, din prima, ei bine, aici este partea „anormală“ a meseriei.
Aţi simţit vreodată, în timpul unei intervenţii chirurgicale, un ajutor venit din altă parte?
De 50 de ani fac meseria asta, non-stop. Este o meserie de performanţă, unde trebuie să ai integritatea totală a simţurilor. Or, toate astea scad, după o anumită vârstă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că până acum am reuşit să-mi păstrez intacte darurile pe care mi le-a dat. Nu înregistrez nici o scădere în rapiditatea cu care iau o decizie, în promptitudinea gestului chirurgical, care are o precizie milimetrică, cum este bunăoară o sutură digestivă. Mai înregistrez şi altceva, care pentru mine este un fenomen. În ultima vreme, graţie experienţei pe care am căpătat-o, fac nişte operaţii foarte complicate cu o uşurinţă din ce în ce mai mare. Dar ştiţi că mă rog înainte de operaţie? Ca să cred într-un succes al meu, trebuie să cred în El. Câteodată, şi cu din ce în ce mai multă înfrigurare, am senzaţia că-mi ies unele operaţii ca şi cum m-ar conduce altceva decât ceea ce am acumulat eu. Colegii mei mai tineri îşi spun între ei: „Pe pacientul ăsta nu-l mai scoate“. Şi-l scot, domnule! Să nu credeţi că mă ocup de minuni… Dar ştiţi ceva? La sfârşit mi-e frică de ce se întâmplă cu mine. Am atâtea păcate încât mi-e greu să cred că este o recompensă. Nu vreau să cer osândă de la Dumnezeu, mi-e şi frică să spun câteodată că eu am făcut operaţia aceea.
Când eraţi tânăr simţeaţi lucrurile acestea?
Nu. Meticuloziatea meseriei a fost tot timpul obsesia mea. Asta te ajută, dar mai trebuie ceva.
Ce?
Nu pot să definesc. Mi-e greu să spun precis cine mă îndeamnă să rezolv un caz sau altul. De fapt, mi-e şi ruşine să vorbesc despre astea. Îi şi spuneam părintelui de aici, din spital: trufia este sursa celor mai mari greşeli în meseria noastră. Nu vedeţi pe posturile de televiziune ce circotecă fac unii?
D-le doctor, milă vă este?
Da.
Vă este îngăduit acest sentiment?
Nietzsche spunea că mila este morala celor slabi. O zicere, nefundamentată, departe de morala creştină. Sentimentul pe care îl încerci atunci când vrei să-i salvezi unuia viaţa, de dragul cui?, n-aş putea să vi-l explic…
De dragul orgoliului profesional?
Atunci eşti pierdut. Dacă faci asta de dragul suferinţei lui, ca atare, eşti justificat. Mie mi-e milă. De asta şi am rămas la copii, eu începând ca chirug de adulţi. Materialul ăsta pe care îl batjocorim cu sârg, şi astăzi, nu numai pe vremea comuniştilor… Avem cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, cea mai mare mortalitate maternă. Guvernanţii – de ieri şi de azi – n-au nici o treabă cu salvarea copiilor, care este problema numărul unu a ţării. Ei n-au grijă nici de copiii lor, darămite de ai altora!
Prin natura profesiei dvs., sunteţi pe graniţa dintre viaţă şi moarte. Din constatările experienţei pe care o aveţi vă întreb: există suflet?
Da.
Unde este el plasat?
Este în noi, în biologia fiecăruia din noi, în fiecare părticică din noi.
Suntem alcătuiţi din celule…
Păi şi celulele astea nu reprezintă, într-un fel, o dumnezeire? Orice celulă este construită de un Creator.
Cum rămâne atunci cu teoria evoluţionistă?
Sunt multe teorii, interpretate ulteriror eronat. Eu ar trebui să fiu, prin formaţie, tributarul teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Sunt elemente foarte clare ale evoluţiei, şi cu toate astea sunt multe lucruri care nu se pot explica astfel. Foarte multe dintre teoriile tinereţii mele nu mai sunt valabile acum. Structura cibernetică a creierului, spre exemplu… Sau clonarea, lucru cu care eu unul nu sunt de acord.
Ce s-a pierdut din profesia dvs. în ultimii ani?
Oooo! Respectul, simţul ierarhiei valorilor în toate spitalele de chirurgie. Pentru că a fost o perioadă în care fiecare a „ţâşnit“ în funcţie de muşchii politici pe care îi avea. Astfel, totul s-a răsturnat cu dosul în sus. Au apărut o groază de ciurucuri… Se sapă şi se reclamă unii pe alţii mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu.
Ucenici aveţi?
Am. Unii sunt corecţi şi la locul lor, alţii vor repede totul: casă, maşină, călătorii, amantă. Chirurgii de altădată, unii veneau din familii cu bani şi nu aveau astfel de probleme. Cei care au tras ca nişte disperaţi s-au nenorocit, au ajuns nişte „Harpagoni“, pe spinarea populaţiei.
Mi se pare mie sau sunteţi un „contraexemplu“ pentru breaslă?
Şi eu ce să fac acum? Asta trăiesc, asta văd, ăsta sunt.
Care ar fi singurul lucru, legat de profesia dvs., pe care nu l-aţi putea face?
Nu numai eu, dar orice chirurg nu trebuie să facă rabat la onoare, la cinste şi la demnitate. Dacă un medic trăieşte aceste 3 principii de bază, atunci nu poate să „trateze“ un bolnav pentru o boală care nu există, numai ca să ia bani!
Există asemenea cazuri?
Da, domnule, există! Cum să pui în ghips un bolnav care nu are nimic!?! Am văzut asta cu ochii mei.
Vă este frică de moarte?
Acum nu, nu-mi mai este. Sunt liniştit.
V-a fost?
Da! Ca fiecare om care trece prin anumite cumpene de sănătate. Pentru mine acesta este saltul calitativ: nu mai am anxietatea aceea pe care ţi-o dă o boală. O ai, o primeşti şi începi să o vezi altfel.
În cazul acesta, eu vă urez „bun venit“ în creştinism!
Mulţumesc pentru urare, dar cred că eram p-aici demult. Am avut o mamă deosebit de religioasă; ţinea toate posturile, spre deosebire de mine. Le spuneam şi celor din spital, de la Comitetul parohial, că Patriahul a fost de acord să mă îngrop aici, că sunt ctitor de biserică. Capela este vizavi de sala de operaţie….
De câţiva ani de zile am hotărât să rămân aici, să nu mai plec deloc acasă. Pierdeam foarte mult timp pe drum. Traficul este infernal, indisciplinat. Toată viaţa asta care ne înconjoară şi pe care o numim trepidantă este – cum să vă spun? – un fel de dezordine fantastică! În toate domeniile!
Nu vă plictisiţi în acest univers închis, care este spitalul?
Am o viaţă foarte intensă aici. Nu stau o clipă. Încep la 6 dimineaţa pregătirile pentru raport, apoi pentru şedinţa cu tinerele cadre. Pot să vă mărturisesc ceva?
Desigur.
Îi oblig, domnule, îi oblig să citească, să fie la curent cu ceea ce este prin lumea medicală, să compare cu ce este la noi. S-o mai lăsăm pe asta cu genialul popor din Carpaţi; este o himeră. Foarte periculoasă.
Mai aveţi, în atari condiţii, viaţă privată?
Vă invit ca la 73 de ani – vârsta mea – să-mi spuneţi de câte treburi private vă veţi mai bucura atunci! Dar să trecem peste asta… Pentru mine nu a fost nimic extraordinar că m-am mutat aici deoarece toată viaţa am stat aici, de când m-am decis să fac meseria asta. Le spun şi colegilor mei tineri şi neîmpăcaţi cu ei înşişi: Dumnezeu ne-a dat o meserie extraordinară, care te solicită la o gimnastică a minţii de neimaginat. Este mare lucru să pui un diagnostic corect, dar să „cazi“ pe o rezolvare chirurgicală corectă, din prima, ei bine, aici este partea „anormală“ a meseriei.
Aţi simţit vreodată, în timpul unei intervenţii chirurgicale, un ajutor venit din altă parte?
De 50 de ani fac meseria asta, non-stop. Este o meserie de performanţă, unde trebuie să ai integritatea totală a simţurilor. Or, toate astea scad, după o anumită vârstă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că până acum am reuşit să-mi păstrez intacte darurile pe care mi le-a dat. Nu înregistrez nici o scădere în rapiditatea cu care iau o decizie, în promptitudinea gestului chirurgical, care are o precizie milimetrică, cum este bunăoară o sutură digestivă. Mai înregistrez şi altceva, care pentru mine este un fenomen. În ultima vreme, graţie experienţei pe care am căpătat-o, fac nişte operaţii foarte complicate cu o uşurinţă din ce în ce mai mare. Dar ştiţi că mă rog înainte de operaţie? Ca să cred într-un succes al meu, trebuie să cred în El. Câteodată, şi cu din ce în ce mai multă înfrigurare, am senzaţia că-mi ies unele operaţii ca şi cum m-ar conduce altceva decât ceea ce am acumulat eu. Colegii mei mai tineri îşi spun între ei: „Pe pacientul ăsta nu-l mai scoate“. Şi-l scot, domnule! Să nu credeţi că mă ocup de minuni… Dar ştiţi ceva? La sfârşit mi-e frică de ce se întâmplă cu mine. Am atâtea păcate încât mi-e greu să cred că este o recompensă. Nu vreau să cer osândă de la Dumnezeu, mi-e şi frică să spun câteodată că eu am făcut operaţia aceea.
Când eraţi tânăr simţeaţi lucrurile acestea?
Nu. Meticuloziatea meseriei a fost tot timpul obsesia mea. Asta te ajută, dar mai trebuie ceva.
Ce?
Nu pot să definesc. Mi-e greu să spun precis cine mă îndeamnă să rezolv un caz sau altul. De fapt, mi-e şi ruşine să vorbesc despre astea. Îi şi spuneam părintelui de aici, din spital: trufia este sursa celor mai mari greşeli în meseria noastră. Nu vedeţi pe posturile de televiziune ce circotecă fac unii?
D-le doctor, milă vă este?
Da.
Vă este îngăduit acest sentiment?
Nietzsche spunea că mila este morala celor slabi. O zicere, nefundamentată, departe de morala creştină. Sentimentul pe care îl încerci atunci când vrei să-i salvezi unuia viaţa, de dragul cui?, n-aş putea să vi-l explic…
De dragul orgoliului profesional?
Atunci eşti pierdut. Dacă faci asta de dragul suferinţei lui, ca atare, eşti justificat. Mie mi-e milă. De asta şi am rămas la copii, eu începând ca chirug de adulţi. Materialul ăsta pe care îl batjocorim cu sârg, şi astăzi, nu numai pe vremea comuniştilor… Avem cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, cea mai mare mortalitate maternă. Guvernanţii – de ieri şi de azi – n-au nici o treabă cu salvarea copiilor, care este problema numărul unu a ţării. Ei n-au grijă nici de copiii lor, darămite de ai altora!
Prin natura profesiei dvs., sunteţi pe graniţa dintre viaţă şi moarte. Din constatările experienţei pe care o aveţi vă întreb: există suflet?
Da.
Unde este el plasat?
Este în noi, în biologia fiecăruia din noi, în fiecare părticică din noi.
Suntem alcătuiţi din celule…
Păi şi celulele astea nu reprezintă, într-un fel, o dumnezeire? Orice celulă este construită de un Creator.
Cum rămâne atunci cu teoria evoluţionistă?
Sunt multe teorii, interpretate ulteriror eronat. Eu ar trebui să fiu, prin formaţie, tributarul teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Sunt elemente foarte clare ale evoluţiei, şi cu toate astea sunt multe lucruri care nu se pot explica astfel. Foarte multe dintre teoriile tinereţii mele nu mai sunt valabile acum. Structura cibernetică a creierului, spre exemplu… Sau clonarea, lucru cu care eu unul nu sunt de acord.
Ce s-a pierdut din profesia dvs. în ultimii ani?
Oooo! Respectul, simţul ierarhiei valorilor în toate spitalele de chirurgie. Pentru că a fost o perioadă în care fiecare a „ţâşnit“ în funcţie de muşchii politici pe care îi avea. Astfel, totul s-a răsturnat cu dosul în sus. Au apărut o groază de ciurucuri… Se sapă şi se reclamă unii pe alţii mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu.
Ucenici aveţi?
Am. Unii sunt corecţi şi la locul lor, alţii vor repede totul: casă, maşină, călătorii, amantă. Chirurgii de altădată, unii veneau din familii cu bani şi nu aveau astfel de probleme. Cei care au tras ca nişte disperaţi s-au nenorocit, au ajuns nişte „Harpagoni“, pe spinarea populaţiei.
Mi se pare mie sau sunteţi un „contraexemplu“ pentru breaslă?
Şi eu ce să fac acum? Asta trăiesc, asta văd, ăsta sunt.
Care ar fi singurul lucru, legat de profesia dvs., pe care nu l-aţi putea face?
Nu numai eu, dar orice chirurg nu trebuie să facă rabat la onoare, la cinste şi la demnitate. Dacă un medic trăieşte aceste 3 principii de bază, atunci nu poate să „trateze“ un bolnav pentru o boală care nu există, numai ca să ia bani!
Există asemenea cazuri?
Da, domnule, există! Cum să pui în ghips un bolnav care nu are nimic!?! Am văzut asta cu ochii mei.
Vă este frică de moarte?
Acum nu, nu-mi mai este. Sunt liniştit.
V-a fost?
Da! Ca fiecare om care trece prin anumite cumpene de sănătate. Pentru mine acesta este saltul calitativ: nu mai am anxietatea aceea pe care ţi-o dă o boală. O ai, o primeşti şi începi să o vezi altfel.
În cazul acesta, eu vă urez „bun venit“ în creştinism!
Mulţumesc pentru urare, dar cred că eram p-aici demult. Am avut o mamă deosebit de religioasă; ţinea toate posturile, spre deosebire de mine. Le spuneam şi celor din spital, de la Comitetul parohial, că Patriahul a fost de acord să mă îngrop aici, că sunt ctitor de biserică. Capela este vizavi de sala de operaţie….
mai multe cititi si aici...
http://ziarullumina.ro/de-garda-pentru-totdeauna-5704.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.