Palma Sfantului Nicolae

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

M-am tot gandit ce sa va scriu astazi pentru a iesi din cliseul postarilor celorlalti.Multe nu se mai puteau spune despre un subiect arhicunoscut,despre un subiect despre care discuta si copiii.Ei bine mi-au venit doua idei: 

1-Cred ca putini stiu de ce apare Iisus si Maica Domnului langa Sfantul Nicolae

2-Ideea cu Sinodul de la Niceea cu pedeapsa corporala cea mai cunoscuta in istoria iconografica-Palma data lui Arie.

Manastirea Panagia Sumela din Trabzon, Turcia, pastreaza in cadrul programului sau iconografic o fresca originala ce infatiseaza Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Ineditul acestei reprezentari (deoarece scena exista de altfel in multe alte locasuri de cult) consta in faptul ca in aceasta Sfantul Ierarh Nicolae este reprezentat palmuindu-l pe ereticul Arie.

Detalii cu privire la acest gest aflam din viata sfantului. 

Sfantul Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III-lea. Participa in calitate de episcop la primul Sinod Ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia arianismului, care tagaduia divinitatea lui Iisus.

Sfantul Nicolae este recunoscut la acest sinod drept un mare aparator al Adevarului si a dreptei credinte. Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului.

Gestul sfantului impotriva lui Arie a produs tulburare, deoarece Sfantului Nicolae i-au fost retinute insemnele arhieriei: Sfanta Evanghelie si omoforul.
In timp ce Sfantul se afla inchins intr-o celula Mantuitorul si Maica Domnului i s-au aratat in chip minunat. Mantuitorul i-a inapoiat Sfantului Nicolae Evanghelia. Apoi, Maica Domnului i-a oferit acestuia omoforul arhieresc, restabilindu-l in treapta episcopala.

Icoanele traditionale ale Sfantului Nicolae infatiseaza aceasta minune in imaginea de mai jos: in stanga, Hristos ofera Evanghelia, in dreapta Maica Domnului ofera omoforul, iar in centru, Sfantul Nicolae le poarta.

Cand imparatul Constantin a auzit despre aceasta minune a ordonat ca Sfantul Nicolae sa fie reabilitat. Sfintii Parinti de la Niceea au condamnat invatatura eretica a lui Arie. Pana in prezent, marturisim invatatura Bisericii cu privire la Hristos, in Crez: "Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut”.

                                                            "Palma nevinovata"

Desi, la prima vedere, palma Sfantului Nicolae ne contrariaza, nu trebuie sa cadem in ispita de a ne transforma noi insine in "judecatorii" sai. Sa nu uitam ca "nevinovatia” sa au aratat-o inca de atunci Mantuitorul Hristos si Preacurata Sa Maica.

Tocmai acest fapt face ca palma Sfantului Nicolae sa aiba un caracter exceptional. Din aceasta perspectiva, nu trebuie sa ne "intemeiem” caderile noastre (mania si pornirile violente) pe gestul sfantului, nici in Biserica (iar Inchizitia este un exemplu de trista amintire), nici in societate. Palma Sfantului Nicolae s-a manifestat dintr-o mare dragoste fata de Hristos, iar Mantuitorul a cunoscut taina inimii sale, in timp ce "palmele” noastre, de cele mai multe ori, nu sunt decat manifestari ale lipsei dragostei celei adevarate.

Sa nu ne indoim ca Sfantul Nicolae a fost un om bland si sfant, asa cum Biserica il si numeste in troparul inchinat lui: "Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-au aratat pe tine, turmei tale, adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte Ierarhe Nicolae, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.”

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ofere spre desfranare. Sfantul Nicolae i-a daruit omului aflat in nevoie trei pungi cu aur, iar fiicele acestuia s-au putut casatori. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Ziua trecerii Sfantului Nicolae la cele vesnice a fost data de 6 decembrie 334, potrivit lucrarii "Legenda Aurea" ("Legenda Sanctorum" ) a lui Jacoppo da Voragine (+ 1298) . In prezent, moastele sale se afla la Bari, din anul 1087. Mentionam ca in biserica "Sfantul Gheorghe Nou" din Bucuresti, se afla mana dreapta a Sfantului Nicolae. Exista credinta ca aceasta mana i-a fost trimisa lui Mihai Viteazul chiar de Cardinalul de Bari, printr-un pelerin roman, in semn de pretuire pentru lupta domnitorului impotriva paganismului.

Va indemn sa luati chipul Sfantului Nicolae, ca nimeni sa nu mai planga pentru lipsa darurilor. Nu uitati ca in viata vesnica luam cu noi doar atat cat am daruit.


                                                           FRUNTEA ŞI PALMA

Chipul Sfântului Nicolae, aşa cum a fost el păstrat de către tradiţia iconică, poartă cu sine, prin vremi, un detaliu ce ni s-a întipărit pe nesimţite în minte, detaliu care ni-l face cunoscut de departe şi pe dată, pe cel născut în Asia Mica, la Patara, în urmă cu mai bine de şaptesprezece veacuri, undeva în jurul anului 280. Fruntea enormă, brăzdată de trei-patru încreţituri, reprezintă semnul distinctiv, după care poate fi identificată imediat icoana Arhiepiscopului din Myra Lichiei.  

Din icoanele sale Sfântul Nicolae ne priveşte atent, cu ochii larg deschişi, cu o anume prudenţă izvorâtă dintr-o amintire veche de demult, pe care nu poate şi mai ales nu vrea s-o uite. Amintirea unei palme. O amintire despre care nu vorbeşte, nu atât din pricina durerii ei, cât mai cu seamă din credinţa că „tăcera este dialogul lumii ce va să vină”(Sfântul Isaac Sirul). Un gest radical şi surprinzător venit din partea cuiva recunoscut de către hagiografie ca fiind mai degrabă „blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare”. Tocmai de aceea până şi îmbrăcămintea ierarhului era una simplă, iar hrana aidoma ca cea a unui pustnic, luată numai o dată în zi, după apusul soarelui. „Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine”.  

Chiar dacă numele său e menţionat de către Martirologiul roman prima dată abia în sec. al VI-lea, legat de o vedenie a lui Constantin cel Mare căruia Sfântul (ce i se mai spune pe la noi şi Sân Nicoară), i s-ar fi arătat în vis, cerând să ierte trei ostaşi osândiţi la moarte, Tradiţia îl consemnează ca find prezent printre cei 318 episcopi participanţi la Sinodul I Ecumenic, deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi ale cărui dezbateri au durat până în ziua de 25 august a aceluiaşi an. La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin. Şedinţele oficiale ale Sinodului s-au desfăşurat în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub preşedinţia episcopilor Eustaţiu al Antiohiei şi Alexandru al Alexandriei. Părinţii întruniţi la Niceea au respins şi condamnat învăţătura preotului Arie din Alexandria, conform căreia Fiul (Iisus Hristos, deopotrivă Dumnezeu şi om, după dreapta credinţă) este doar o făptură intermediară, creată în prealabil, tocmai în vederea creaţiei propriu-zise a lumii, de care Dumnezeu, în transcendenţa şi perfecţiunea Sa absolute, nu avea cum să se apropie.  

Pentru arieni Fiul (Iisus Hristos, deopotrivă Dumnezeu şi om, după dreapta credinţă), deşi este creatura cea mai înaltă şi mai apropiată de Dumnezeu, nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată (şi) Dumnezeu. Dezbaterile nu au fost deloc line, Arie având destui adepţi (peste 20 de ierarhi). Lor li s-a adăugat într-un fel şi grupul celor care ţineau o aşa-zisă cale de mijloc, avându-l ca reprezentant pe Eusebiu de Nicomidia. El va susţine un punct de vedere conform căruia Fiul este asemănător după fiinţă cu Tatăl (omoiousios) în loc de deofiinţă cu Tatăl (omoousios) aşa cum afirmă dreapta credinţă. În fapt, această poziţie de mijloc însemna menţinerea camuflată a punctului de vedere arian. În vreme ce omoousios implică consubstanţialitatea sau identitatea numerică perfectă a iubirii ontologice a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh – conformă gândirii Sfântului Atanasie cel Mare (la vremea disputelor de la Niceea, abia un simplu diacon), şi crezului ortodox niceean, omoiousios are în vedere doar o similitudine substanţială ce duce la avarirea unităţii Sfintei Treimi prin identitatea generică a trei indivizi divini izolaţi, aşezaţi unul lângă altul – conformă arianismului.

Aşadar se poate spune că, în acea vară a anului 325, la Niceea, s-au confruntat două tipuri de înţelegere a dogmei Trinităţii divine. În tensiunea prelungită a unor astfel de zile, se spune că Arhiepiscopul Mirelor Liciei, Nicolae, l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie.

Gestul, creştineşte vorbind, este desigur, inacceptabil. Chipul iconic al Sfântului Nicolae ne lămureşte însă că nu a fost vorba de un gest coleric, ci de efectul unei atenţii teologice supraomeneşti, însoţite de combustia unei trăiri interioare căreia i-am putea afla corespondentul, poate, doar în episodul neotestamentar al biciuirii zarafilor din Templu, de către Fiul lui Dumnezeu. Că miza acelor zile a fost una deosebită, se va dovedi doar două veacuri mai târziu, când vizigoţii arieni vor fi „adoptaţi” de Biserica Apuseană cu preţul unor compromisuri doctrinare ale căror efecte vor duce prin timp la schismă. Chipul iconic al Sfântului Nicolae, atent şi brăzdat de riduri, vorbeşte despre gravitatea celor întâmplate atunci şi presimte cele ce au să vină. Nuieluşa ridicolă care i se pune astăzi în cârcă e doar unitatea de măsură a distanţei dintre credinţa sa de atunci şi aceea din vremile noastre de azi ori de mai ieri.

Fruntea enormă, cuibar al forţei duhului şi al înţelepciunii, nedespărţite de iubire, fruntea brăzdată de griji a altminteri blajinului Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, ne spune că şi blândeţea îşi are limitele ei, iar derapajele de la dreapta credinţă se răsplătesc şi altfel decât cu nuieluşe din argint, dulciuri ori dulcegării copilăreşti din vremurile noastre. Sfântul Nicolae pecetluieşte şi veghează, atent în ascultarea inimii şi auster în faţa ispitelor lumii, integritatea Tainei Întrupării, timpul Naşterii Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut...

La multi ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Nicolae.