Cine a fost Zorica Laţcu Teodosia?

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Pe Zorica Laţcu Teodosia am cunoscut-o în mai 1954, la Mânăstirea Maicii Domnului, din localitatea Tudor Vladimirescu, din apropiere de Tecuci. Eram atunci acolo ca închinător. Era şi un bun prilej s-o întâlnesc, în Mânăstirea Vladimireşti, pe Maica Teodosia, cu numele civil de Zorica Laţcu. De Zorica Laţcu ştiam, până atunci, prea puţin, deşi puţinul se putea socoti şi mult, întrucât ce ştiam era important. Ştiam anume că publicase o carte de poezii religioase, cu titlul ”Osana Luminii”, carte ce apăruse în editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj în anul 1947. Făcusem cunoştinţă cu acea carte în vremea studenţiei mele, la Sibiu. Poeziile din ”Osana Luminii” mi-au mers la inimă şi s-au aşezat acolo pentru totdeauna. Chiar învăţasem unele din ele şi eram bucuros să le spun şi altora. Aflasem la vreme de legătura poetei Zorica Laţcu cu mânăstirea de la Sâmbăta şi de admiraţia pe care o avea faţă de Părintele Arsenie Boca.

Întâlnirea cu Maica Teodosia Zorica Laţcu, n-a fost odihnitoare pentru mine, din pricina exprimării defectuase pe care o avea în vorbire. Aveam impresia că face eforturi peste fire pentru a spune ceea ce dorea să comunice. Pentru un motiv ca acesta, întâlnirea noastră de atunci a fost scurtă.

Cu vremea am aflat că Maica Teodosia Zorica Laţcu a studiat filologie clasică, greacă şi latină, la Universitatea din Cluj, unde a mai studiat şi limba şi literatura franceză. Ştia şi germană, fiind dintr-o familie de intelectuali din Braşov, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. După studiile universitare a primit un post în cadrul Universităţii din Cluj în muncă de cercetare, post pe care la onorat până în 1948 când a plecat la mânăstire. La mânăstire a stat până la desfiinţarea mânăstirii, în 1956, când a fost arestată. Au urmat apoi trei ani de detenţie, ca deţinut politic. După eliberare, s-a aşezat într-un sat din părţile Brăilei unde a locuit cu fosta ei colegă de chilie din mânăstire, care a ajutat-o şi unde a rămas până prin anii 70, când s-a întors în Braşov la casa părintească, unde a stat până în februarie 1990, când s-a întors la mânăstirea reînfiinţată. Sfârşitul vieţii pământeşti i-a venit Maicii Teodosia în 8 august 1990. A fost înmormântată în cimitirul mânăstirii din care a făcut parte.

Dumnezeu s-o odihnească!

Sub numele civil de Zorica Laţcu, Maica Teodosia, de mai târziu a publicat trei cărţi de poezii:

1. Spre Insulă, în editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944; cu poezii cu subiecte antice şi în metru antic.

2. Osana Luminii, în editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, 1947, cu poezii religioase.

3. Poemele Iubirii, în editura Ramuri, Craiova, 1949.

Zorica Laţcu Teodosia a scris şi multe poezii care n-au fost publicate şi a contribuit la traduceri din ”Sfinţi Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, traducând din limba greacă unele din scrierile lui Origen şi din cele ale lui Grigorie de Nisa.

A mai tradus şi versificat imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, care însă n-au ajuns să fie publicate.

Zorica Laţcu Teodosia a fost o adevărată poetă, o poetă talentată, care, pe măsură ce va fi cunoscută se va impune în istoria literaturii noastre.

Arhimandrit Teofil Părăian

                                        Prohodire
                                Zorica Laţcu Teodosia

Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion,
Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,
De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome
Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?

Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit
Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma
Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma,
Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit?

De ce să-i strângeţi braţul cu patimă la sân?
Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale?
Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale
Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân?

Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul preacurat.
Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,
Mai alb decât potirul cu binecuvântare,
El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat.

Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu,
Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta cină.
Din coasta Lui ţîşneşte izvorul de lumină,
Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu.

Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu
Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece,
Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece
Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu.

Vă-ntreb pe cine plângeţi , copile din Sion,
Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,
De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome,
Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?

Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii
În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire,
Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Bunavestire
Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii.

Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc,
În glas de alăute şi-n sunet de chimvale.
Din suflete, făclie aprindeţi-i în cale,
Că-n veci lumina lumii scăpă de sub obroc.

În imn de biruinţă, copile din Sion,
Gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome,
Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome
Şi stih de bucurie răsune în Chedron.