"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Avva_Dorotei/Avva_Dorotei.htm
Să ne
sârguim fratilor, pentru mântuirea noastră şi să fim cu luare
aminte ca să nu pierdem vremea in zadar, căci cu adevărat, mult
vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea
totdeauna către sine: Arsenie, nevoieste-te să-ti câstigi ceea ce ai
cugetat când ai iesit din lume! Iar noi, ne aflăm in mare lenevire,
şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este
ceea ce am hotărât să săvârsim. Pentru aceea, nu numai că
nu sporim, ci şi pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuieste că nu
suntem cu luare aminte şi cu pază in inima noastra. Că de am
vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim putin, nu ne-am scârbi atât de mult,
nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că desi are cineva osteneală la
inceput, dar putin câte putin sporeste inainte şi apoi cu odihnă
săvârseste faptele cele bune, că vazând Dumnezeu osteneala lui ii da
ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele.
Căci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar şi vointa aceasta este
inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu
şi spre osardie şi apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De
aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange şi primeste duh, adică
nevoieste-te şi vei dobandi fapta cea buna. Eu când invatam la scoala cea
elineasca, la inceput foarte mult mă osteneam şi când mergeam sa iau
invatatura, adică (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii
salbatice. Iar dacă nu am incetat silindu-mă, mi-a ajutat Dumnezeu,
şi atât m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa ştiu nici de
mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii.
Şi cu toate ca aveam prieteni şi eram iubit de dansii, dar niciodata
nu mi-am lasat invatatura ca sa mă duc la vreo adunare a lor, ori pentru
mancare, ori macar pentru o vorba, fara când ne slobozea dascalul de la scoala,
de mare nevoie mă scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a
citaniei şi apoi mă intorceam iarăşi la chilia mea,
indeletnicindu-mă cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele
nu mă grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun
oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, şi aşa, orice
gaseam pranzeam, însă cartea nu lipsea de langa mine, ci şi mancand
mă plecam şi citeam pe dansa. Chiar şi când mă culcam dupa
pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas şi de mă fura putintel
somnul, indata saream iarăşi la citire. Seara, dupa ce mă
intorceam de la vecernie şi aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul
noptii. Şi atâta eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva
nu mă indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in
gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atâta ravna şi pofta
ca sa se deprinda şi sa se imbogateasca, cu atât mai vartos spre fapta
buna. Şi aşa simteam un indemn şi o mare indraznire din aceasta
pilda.
Deci,
şi din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se
leneveasca şi sa glumeasca. Căci precum cel ce vrea sa invete
zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste şi cu altceva decat cu
acel mestesug, aşa şi cei ce voiesc sa invete lucrarea cea
duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua şi noaptea
sa se nevoiasca la aceasta, ca sa se
deprinda şi sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc
la dansa aşa, nu numai ca nu sporesc, ci se şi tulbura totdeauna
şi se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva
fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care
sunt totdeauna in mijloc şi greseste. Pentru aceasta şi acel sfant
bătrân a zis: Umblati pe calea cea împărătească şi
masurati şi milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa
1500m) ei. Deci atât lucrul cel peste masura (adică ipervoli) cat şi
cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adică elipsis), nu se socoteste
fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura:
"Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea
împărătească". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta
a inimii se face, când nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa,
ci socotesc numai cea de o masura, adică fapta cea buna". Ca şi
cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci
abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea şi aceasta ratacire
munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire
rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din
putrezirea ce i s-ar intampla se nasc şi acei viermi apoi
mănâncă lemnul; şi precum fierul din sinesi facand rugina, aceea
il roade, şi moliile strica hainele din care se fac; tot aşa şi
sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea
vreo fire sau stare şi apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul
Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot aşa şi
rautatea pe cei rai, pe care o vedem şi la bolile trupesti. Când cineva
iese din randuiala şi nu-şi chiverniseste sanatatea, isi strica
masura starii sale şi din aceasta i se pricinuieste boala, care mai
inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarăşi
piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este şi rautatea: o
boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este
fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc,
adică: smerenia este in mijlocul mandriei şi al fatarniciei; tot
aşa şi cucernicia este in mijlocul rusinii şi al obrazniciei,
aşa şi celelalte fapte bune. Deci, când se va invrednici cineva de
aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi macar
ca il vezi mancand, band, dormind şi el ca şi ceilalti oameni, unul
ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar
când nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la
dreapta sau la stanga, adică spre prinos, sau spre lipsa şi i se pricinuieste
boala, care - precum am zis, este rautatea.
Iara
dar, aceasta este calea cea împărătească, pe care au umblat toti
sfintii, iara mulurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri,
pe care trebuie sa le numere cineva, adică unde se afla, la ce loc, a
ajuns şi la ce stare a venit. Căci noi ne asemanam, precum am zis,
celor ce vor sa calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Şi
iesim toti dintr-un oras, unii merg numai cinci mile de loc şi raman,
altii zece şi inceteaza, altii pana la jumatatea caii şi ostenesc,
iar altii abia ies din cetate şi raman imprejurul ei tavalindu-se pe
gunoaie. Unii dintre calatori însă se intampla de merg doua - trei mile de
loc şi apoi gresesc drumul şi umbla ratacindu-se cinci mile pana sa
se intoarca. Altii merg aproape de cetate şi ramanand afara de porti nu
apuca sa intre inauntru. Aşa suntem şi noi: toti ca dintr-o cetate am
iesit din lume şi am venit la manastire, avand toti un cuget, adică,
sa castigam fapte bune. Însă unii am inceput putintel şi am ramas,
altii mai mult şi am statut, altii pana la jumatatea caii şi ne-am
oprit, iar altii n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume,
dar am ramas tot in patimile lumii şi in putoarea ei. Iar desi facem putintel
bine, iarăşi il stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am
lucrat. Sau savarsind vreo fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru
şi ramanem afara din cetate şi nimic nu ne folosim, ca de am şi
ajuns pana la cetate, dar inlauntru nu intram. Şi astfel nu implinim
cugetul cu care ne-am calatorit când am iesit din lume. Deci fiecare din noi sa
se socoteasca unde este; dacă a iesit din orasul sau şi s-a departat,
sau a ramas afara la poarta, iarăşi intru putoare, dacă a umblat
putin sau mult; dacă a ajuns la mijlocul drumului, sau dacă umbla
doua mile şi se intoarce cinci; dacă a ajuns pana la poarta cetatii
sau dacă a intrat in Ierusalim. Fiecare sa ia seama la starea sa unde se
afla. In trei stari se poate afla omul: unul este cel ce nu inceteaza a
pacatui, altul care paraseste pacatul şi altul care il dezradacineaza. Cel
ce lucreaza pacatul, este cel care se afla pacatuind; cel ce se opreste este
cel ce nici nu il face neintrerupt, dar nici nu inceteaza cu totul; ci se lupta
putin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel ce drzradacineaza
patima este cel ce se nevoieste impotriva patimii pana o biruieste şi se
izbaveste de ea. Însă aceste trei stari, au multa latime de cercetare.
Spre pilda, spuneti-mi ce patima voiti sa cercetam. Voiti sa grăim despre
mandrie? sau despre curvie? sau mai bine sa vorbim despre trufie, fiindca
mai mult suntem biruiti de dansa? Cel ce afla intru aceasta patimea, nu poate
suferi nici un cuvant al fratelui sau, ci de aude un cuvant se tulbura
şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar dupa ce inceteaza
razboiul, sta socotind pentru ce sa-i zica acela ce i-a zis, se scarbeste
asupra-i şi, cuprins de pizma, ii pare rau ca nu i-a zis şi mai multe
decat cele ce i-a grait; gaseste cuvinte şi mai amare ca sa-i raspunda şi
zice: fiindca nu i-am zis cutare vorba, pentru ce sa-mi zica el aceasta? Deci
am sa-i zic şi eu aceasta. Mereu se lupta cu acest fel de cuget,
nepotolindu-şi mania. Aceasta este o stare a rautatii din indelungat
obicei intarita. Dumnezeu sa ne izbaveasca de acest fel de rautate: ca o stare
ca aceasta este hotarata de munca iadului, fiindca pacatul ce se face cu
neincetata lucrare, este osandit muncii celei vesnice. Unul ca acesta de va
vrea sa se indrepteze, nu poate singur sa-şi biruiasca patima sa, de nu va
avea ajutorul sfintilor. Drept aceea se cade sa ne nevoim a dezradacina
patimile, inainte de a le obisnui.
Este
un altul, care, de asemenea, auzind un cuvant, se tulbura şi zice şi
el cinci sau zece pentru unul, şi se scarbeste asemenea celui dintai, ca
nu i-a zis şi altele mai rele şi tine şi manie, dar putine zile
şi apoi se intoarce; unul tine numai o zi manie şi se impaca, iar un
altul indata se tulbura, ocaraste, zice cate ii vine la gura, dar
iarăşi in graba se potoleste şi se linisteste. Toti acestia, ca
şi cel dintai cata vreme sunt cuprinsi de aceste porniri, sunt in osanda
de munca (asemenea celor ce se afla facand pacatul, cum am zis mai sus), dar cu
oarecare deosebire intre ei.
Sa
spunem şi despre cei ce inceteaza patima. Unul aude un cuvant şi se
intristeaza intru sine şi se scarbeste, nu pentru ca a fost necinstit, ci
pentru ca n-a suferit. Altul, macar ca e biruit de greutatea patimii, însă
nu lenevindu-se, ci silindu-se şi ostenindu-se. Altul, nevrand sa raspunda
cuvant, este rapit de obicei. Altul se nevoieste ca nici sa nu graiasca cuvant
prost, dar se intristeaza pentru ca a fost necinstit, însă se defaima pe
sine, pentru ce sa se mahneasca, şi-i pare rau de aceasta. Iata acestia
sunt dintre acei ce se sarguiesc sa inceteze patima, dar se afla inca in frica
primejdiei, macar ca şi intre dansii este deosebire (adică cel ce
este biruit ostenindu-se iar nu lenevindu-se, cel ce este rapit de obicei
şi cel ce se osandeste pe sine ca n-a suferit ocara cu multumita); şi
mai mare deosebire au decat cei ce se afla intru lucrarea pacatului, căci
toti acestia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc sa
inceteze patima, fiindca nu voiesc sa faca rau, ci se intristeaza. Pentru care
şi zic Parintii: ca tot lucrul pe care nu-l voieste sufletul, nu tine multa
vreme. Însă au datoria sa se cerceteze pe sine, dacă nu cumva, desi
nu rasplatesc pentru ceea ce au patimit, dar poate cu altceva se impotrivesc
şi de aceea se biruiesc şi se ranesc. Sunt şi unii care se
sarguiesc sa inceteze vreo patima, însă pentru alta patima: ca cel ce tace
şi nu raspunde din trufie sau din placerea oamenilor, sau din alta patima
oarecare: acestia vor sa tamaduiasca rautatea cu alta rautate. Pentru aceasta
avva Pimen a zis ca niciodata viclesugul nu strica pe viclesug. Acestia se numara
cu cei ce lucreaza pacatul şi in zadar se inseala pe sinesi.
Acum
sa grăim şi despre cei ce dezradacineaza patima. Este unul care se
bucura dacă va fi necinstit, însă ca sa aiba plata. Unul ca acesta
este dintre cei ce dezradacineaza patima, dar nu cu cunostinta. Altul se bucura
fiind batjocorit, însă pentru ca se socoteste vrednic a fi batjocorit
şi cum ca el este vinovat. Acesta dezradacineaza patima cu pricepere.
Căci a fi necinstit şi a te invinui pe sineti şi a primi cele ce
ti se intampla ca şi cum ti s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: căci
tot cel ce se roaga lui Dumnezeu sa-i dea smerenie, trebuie sa ştie ca
aceasta este ceea ce cere, adică sa-i vina vreo necinste. Şi când va
fi batjocorit de cineva, se cuvine ca şi el insusi pe sine sa se defaimeze
şi sa se necinsteasca in gandul sau. Este şi altul mai cu inalta
intelepciune, care nu numai ca se bucura când este batjocorit de cineva,
şi se socoteste vinovat, ci se intristeaza şi-i pare rau pentru ce sa
fie el pricina de tulburare celui ce l-a ocarat. Dumnezeu sa ne invredniceasca
de aceasta stare.
Vedeti
cata latime au aceste trei stari? Deci, fiecare dintre noi, precum am zis, sa
vedem in ce stare suntem. Dacă savarseste cineva cele ale patimii sale din
voie, sau nu voieste sa faca rau, dar fiind biruit de obicei şi rapindu-se
il face şi apoi indata se scarbeste şi se intristeaza ca a gresit;
sau dacă se nevoieste sa inceteze patima, cu priceperea sau cu alta
patima, precum am zis ca este atunci când cineva tace din trufie, sau din
placerea oamenilor, sau pentru vreun cuget omenesc, sau a inceput a dezradacina
patima şi o dezradacineaza cu pricepere. Fiecare sa ştie unde se afla
şi la ce mila de loc a ajuns: ca nu numai in toate zilele se cuvine sa ne
cercetam pe noi, ci şi intr-un an sa facem cercare şi intr-o
saptamana sa ne ispitim şi intr-o luna sa iscodim starea noastra şi
sa zicem: in saptamana cealalta nu eram ingreuiat de cutare patima, oare acum
mă aflu? Şi iar: anul trecut eram biruit de cutare patima, oare acum
cum sunt? Şi aşa sa ne cercetam de am sporit ceva, sau tot in aceiasi
stare ne aflam sau spre mai rau mergem. Dumnezeu sa ne invredniceasca ca
dacă nu vom dezradacina deodata de tot patima, macar sa ne oprim de la
lucrarea pacatului şi sa incetam patima. In adevar, greu lucru este a se
afla cineva faptuind pacatul şi nesilindu-se sa opreasca patima. Sa va
spun cum se aseamana aceste trei stari, ca sa pricepeti.
Cel
ce face pacatul se aseamana cu cel ce fiind sagetat de vrajmasi, el insusi cu
mana sa impinge sageata in inima sa. Cel ce opreste patima se aseamana cu cel
ce este sagetat de vrajmasi însă fiind imbracat cu camasa de fier, nu-l
patrunde sageata. Iar cel ce dezradacineaza patima se aseamana cu cel ce prinde
sagetile vrajmasului sau şi le frange sau le arunca inapoi, in inima
vrajmasului sau, precum zice psalmul: sabia lor sa intre in inima lor, iar
arcurile lor sa se sfarame.
Deci,
fratilor, şi noi sa ne silim şi de nu putem sa intoarcem sabia lor in
inima lor, macar sa nu primim sagetile lor şi sa le infigem noi insine in
inima noastra; ci sa ne imbracam in camasa de fier a smereniei ca sa nu fim
raniti de vrajmasul.
Domnul
Dumnezeu cel bun sa ne acopere şi sa ne dea pricepere şi povatuire
spre calea Sa. Caruia i se cade toata slava, cinstea şi inchinaciunea, in
veci,
Amin!
SURSAhttp://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Avva_Dorotei/Avva_Dorotei.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.