Voile lui Dumnezeu

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

           Apostolul Pavel, care a cunoscut atâtea taine negrăite şi a urcat până la al treilea cer, în vreme ce cerceta voile şi judecăţile lui Dumnezeu, a simţit o ameţeală, ca şi când ar fi privit într-un abis. Străduin-du-se să caute adâncimea înţelepciunii lui Dumnezeu, s-a tulburat. S-a tulburat şi a încetat imediat cercetarea, spunând: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11; 34).

Dacă Apostolul a întâmpinat în felul acesta voile lui Dumnezeu, noi de ce ne străduim în zadar să le cercetăm pe cele necercetate şi să le pătrundem pe cele nepătrunse? Să nu ajungem, rogu-vă, la un asemenea nivel de nebunie. Ci la fiecare nelămurire a noastră să ne aducem aminte şi să repetăm cuvântul psalmistului: „Adânc nepătruns sunt judecăţile tale” (Psalmi 35, 6).
„Pe Tine Te voi mărturisi, că minunat eşti Tu întru cele temute” (Psalmi 138, 14). Ce înseamnă „cele temute”? Noi, oamenii, ne minunăm de multe lucruri, ca, de pildă, coloane măreţe, tablouri frumoase, trupuri zvelte. Dar mirarea noastră nu este însoţită de teamă. Ne minunăm, de asemenea, de marea nemărginită şi de adâncurile ei abisale. Însă când ne aplecăm să privim în aceste adâncuri încercăm teamă. O teamă asemănătoare l-a cuprins, deci, şi pe prooroc, în vreme ce s-a aplecat să privească neţărmurita şi nemărginita adâncime a înţelepciunii lui Dumnezeu. A ameţit, s-a minunat, s-a speriat şi a dat înapoi, strigând: „Pe Tine Te voi mărturisi, că minunat eşti Tu întru cele temute; minunate sunt lucrurile Tale” (Psalmi 138, 14). Şi cugetând în sine, a zis: „Cunoaşterea Ta e mult prea minunată pentru mine; puternică este, eu n-o pot atinge” (Psalmi 138, 6).
Deseori, şi desigur sufletelor evlavioase, Dumnezeu iconomiseşte lucrurile astfel încât evenimente nefericite să aibă un final fericit. Să ne amintim de unele întâmplări din Vechiul Testament.

Iosif, fiul patriarhului Iacob, a fost vândut de fraţii săi şi a ajuns în Egipt, în casa lui Putifar. Soţia lui Putifar avea gânduri viclene pentru Iosif. La urmă l-a calomniat şi l-a trimis în temniţă. Credea că în felul acesta îi va face rău. Dar, dimpotrivă, temniţa era un loc mai liniştit şi mai sigur decât casa lui Putifar. Căci în casa aceea poate că avea multe înlesniri, însă trăia într-o teamă continuă datorită atacurilor păcătoase ale acelei femei ucigaşe de suflete. Lupta lui era mai chinuitoare decât viaţa din temniţă. Prefera să trăiască împreună cu osândiţii decât cu o femeie turbată. În temniţă era mângâiat de gândul că se afla acolo pentru a nu-şi pierde neprihănirea lui, în vreme ce atunci când locuia aproape de ea tremura ca nu cumva sufletul să-i fie vătămat. Astfel, dacă vedem lucrurile în adâncime, el n-a intrat în temniţă, ci a fost izbăvit de aceasta. A venit în conflict cu stăpânul său pământesc, Putifar, dar a intrat într-o legătură şi mai strânsă cu Stăpânul lui ceresc, Dumnezeu.

Mai înainte fraţii lui îl vânduseră negustorilor ismaeliţi. Dar în realitate i-au fost de folos, pentru că în felul acesta l-au scăpat de răutatea şi de uneltirile lor zilnice. Şi, într-adevăr, există un lucru mai rău decât convieţuirea cu fraţi care te invidiază, te prigonesc, te agresează? Voiau să-i facă rău, dar Dumnezeu l-a întors spre bine.

Şi mai târziu, când paharnicul l-a uitat, iarăşi spre bine i-a fost, căci a fost scos din temniţă cu mai mare măreţie şi cinstire. Eliberarea nu i-a fost dăruită de bunătatea omenească, ci de dumnezeiasca pronie. Faraon l-a scos din temniţă când a avut nevoie de el pentru a-i tălmăci visele. Astfel, l-a scos nu ca un împărat care săvârşeşte o binefacere, ci ca un împărat care primeşte o binefacere. Dumnezeu n-a vrut ca Iosif să primească binefacere ca un sclav, ci să apară în faţa lui Faraon ca un binefăcător al aceluia, să-l mângâie în nevoia lui şi să-i arate câtă înţelepciune are.

Aşadar de aceea a fost uitat de paharnic, pentru ca Faraon să-l cunoască, pentru ca Egiptul să se folosească de el. Fiindcă dacă paharnicul şi-ar fi adus aminte de el, ar fi ieşit mai devreme din temniţă şi atunci fără îndoială ar fi dorit să se întoarcă în patria lui. Însă în felul acesta toată întâmplarea care a urmat ar fi fost zădărnicită. Nenumăratele obstacole – slujirea în casa lui Putifar, închisoarea şi, mai târziu, rangul dat de împărat – l-au ţinut acolo, pentru a se împlini marile planuri ale Domnului.

Să cercetăm foarte pe scurt şi viaţa tatălui lui Iosif, patriarhul Iacob. Fratele său, Esau, îl invidia şi căuta să-l omoare, silindu-l în felul acesta să plece din patria lui. Ce urmări a avut acest lucru? Mai întâi de toate, scăpând de primejdie, a aflat siguranţă şi linişte. Apoi a învăţat să aprofundeze mai mult lucrurile şi astfel a devenit mai înţelept. Şi, la urmă, s-a învrednicit să vadă acel vis minunat cu scara.

Dar, îmi veţi spune, în ţara străină în care a mers, Mesopotamia, a muncit din greu. Şi la început, desigur, şi-a găsit ca soţie pe Rahela, şi a câştigat simpatia socrului său, Laban, dar în continuare Laban l-a înşelat dându-i-o de soţie pe fiica lui cea mare, Lia. Da, chiar aşa s-a întâmplat, dar acestea i-au adus folos, căci Rahela era stearpă, pe când de la Lia a dobândit mulţi copii.

Mai târziu Laban l-a urât. Dar şi ura aceasta i-a ieşit spre bine, pentru că a fost pricina pentru care s-a întors în patria lui. Dacă n-ar fi întâmpinat nici o problemă în Mesopotamia, nu s-ar fi gândit la Canaan. Laban nu i-a dat răsplată pentru truda sa. Însă nici de aici nu s-a vătămat deloc, de vreme ce a sporit şi s-a îmbogăţit mai mult decât socrul lui.

Ce vedem aşadar? Cu cât uneltirile şi vrăjmăşia pe care le întâmpina erau mai mari, cu atât sporea mai mult. Dacă n-ar fi luat-o mai întâi de soţie pe Lia, n-ar fi dobândit degrabă atâţia copii, ci ar fi fost mulţi ani neroditor şi ar fi jelit, la fel ca Rahela. Dacă Laban nu i-ar fi oprit răsplata, nu i-ar fi fost dor de patria lui, nu s-ar fi legat atât de strâns de femeile lui, nu s-ar fi întors cu slavă şi cinste în pământul Canaanului, nu s-ar fi întâlnit pe drum cu îngerii şi cu Însuşi Dumnezeu.

Minunat este, cu adevărat, faptul că Dumnezeu săvârşeşte binefaceri cu noi prin întâmplări care nu par favorabile şi plăcute, ci potrivnice şi neplăcute. Să vedem alte câteva exemple.

Faraon a poruncit să fie aruncaţi în râu pruncii israeliţilor. Dacă nu se făcea asta, Moise n-ar fi fost salvat de fiica lui Faraon şi n-ar fi crescut la palat. Dumnezeu a iconomisit lucrurile în aşa fel, ca să arate cât de uşor, prin înţelepciunea şi atotputernicia Lui, găseşte soluţii la probleme de nerezolvat şi ieşiri la lucruri care păreau fără ieşire.

Mai târziu un evreu i-a spus ameninţător lui Moise: „Nu cumva vrei să mă omori şi pe mine aşa cum l-ai omorât ieri pe egiptean?”. Şi aceasta i-a fost de folos, căci văzând că fapta lui a ieşit l-a lumină s-a temut şi a hotărât să părăsească Egiptul. Astfel a plecat în pustia Sinai. Acolo nu numai că a trăit departe de primejdiile Egiptului, dar s-a şi maturizat duhovniceşte şi s-a îmbogăţit cu înţelepciune, învrednicindu-se să aibă acea vedere minunată a rugului care ardea şi a primit făgăduinţa dumnezeiască a izbăvirii poporului său de sclavia tiranică a egiptenilor.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Aaron. Când Core şi alte câteva căpetenii ale poporului israelit s-au ridicat împotriva lui, îndoindu-se de rangul său preoţesc, Dumnezeu, prin minunea toiagului care a dat vlăstare, l-a arătat mai strălucitor şi mai slăvit.

     Să ne amintim acum şi de cei trei tineri. În cazul lor diavolul şi-a luat lecţia sa obişnuită, prin care niciodată nu se învaţă minte. Ce i se întâmplă? Mij-loacele pe care le foloseşte pentru a-i război pe credincioşi, în cele din urmă se întorc şi-l lovesc chiar pe el, zădărnicindu-i puterile. Asta, bineînţeles, nu se face pentru că o vrea el, ci întrucât Preaînţeleptul Dumnezeu conduce lucrurile astfel încât uneltirile şi armele lui să se întoarcă împotriva sa. Vicleanul i-a vârât aşadar în minte acelui tiran, Nabucodonosor, gândul să nu le taie capetele sfinţilor, şi nici să-i arunce la fiare, ci să-i ardă în flăcări. De ce? Ca să nu rămână nimic din moaştele lor, ca trupurile lor să dispară, ca cenuşa oaselor lor să se amestece cu cenuşa lemnelor. Însă Dumnezeu a folosit acest mijloc pentru a birui lipsa de evlavie şi a nimici idolatria. Astfel a făcut ca flăcările să nu se atingă de trupurile lor, învăţându-i pe barbari că focul, care fusese îndumnezeit în părţile Răsăritului, se teme nu numai de Dumnezeu, ci şi de robii Lui.

      Pe timpul prigoanelor, iarăşi, ce s-a întâmplat? Prigonitorii s-au aruncat cu furie oarbă împotriva creştinilor. Şi totuşi, toată ura lor, toată uneltirea, toată sălbăticia au pierit mai uşor decât o pânză de păianjen, s-au destrămat mai repede decât fumul, s-au împrăştiat mai degrabă decât praful. Prigoana lor împotriva creştinilor a avut ca rezultat vădirea unei întregi cete de mucenici. Astfel Biserica s-a îmbogăţit cu aceste comori vii şi nemuritoare care, nu numai în timpul vieţii lor sfinte, ci şi după adormirea lor, ne-au dăruit tuturor din belşug atâtea binefaceri cereşti.

Dumnezeu Îşi arată puterea Sa îndeosebi atunci când vrăjmaşii credincioşilor Lui robi se înmulţesc.

Astfel, în generaţia noastră, când pe tron a urcat nelegiuitul Iulian (361-363), cel ce i-a întrecut pe toţi ceilalţi în necuviinţă, s-au arătat semne multe şi ciudate.

Mai întâi de toate, îndată ce a urcat pe tron, în cetăţi s-a făcut foamete mare. Început rău al unui împărat rău.

Mai târziu, când a dat poruncă să se rezidească templul iudaic din Ierusalim, pentru a se tăgădui proorocirea lui Hristos, acesta a fost cuprins de flăcări de la temelii şi i-a făcut pe meşteri s-o ia la fugă. În felul acesta planul său a fost zădărnicit.

Când iarăşi, vistierul şi unchiul său – Iulian se numea şi acesta din urmă – au cutezat să pângărească sfintele vase ale creştinilor, au fost pedepsiţi pilduitor de Dumnezeu: trupul vistierului s-a umplut de răni şi viermi, iar măruntaiele unchiului său au fost scoase afară. Aşa au murit amândoi. Înfricoşătoare morţi!

În fine, în unele locuri, unde se aducea jertfă idolilor, izvoarele au secat. Încă un semn dumnezeiesc. Dumnezeu obişnuieşte să acţioneze în felul acesta în împrejurări deosebite. Când relele se înmulţesc, când fărădelegea se întinde, când robii Lui sunt chinuiţi, atunci îşi arată marea Sa putere.

             Nu voi uita să amintesc şi de o altă înţeleaptă dar obişnuită pedagogie a lui Dumnezeu: Când întâmpinăm viclenii şi greutăţi, nu intervine îndată pentru a ne ajuta, ci mai întâi ne lasă să ne chinuim un timp şi mai târziu săvârşeşte minunea. De ce face aşa? Ca să ne ferească de nerecunoştinţă şi nemulţumire. De obicei noi, oamenii, imediat ce ieşim din necazuri, uităm şi de amărăciunea lor şi de Dumnezeu Care ne izbăveşte de ele. De multe ori, iarăşi, credem că singuri am reuşit să scăpăm de nenorocirile care au dat peste noi. Aşadar de aceea Dumnezeu îngăduie ca mai întâi să ne lovească încercările şi mai târziu vine să ne salveze.

      De pildă, când filistenii i-au ameninţat pe israeliţi şi Goliat i-a înfricoşat, Dumnezeu a plănuit să-l arunce în luptă pe David şi să-l arate biruitor. N-a făptuit însă de la început planul Său. A lăsat mai întâi să se scurgă patruzeci de zile. În toată perioada aceasta uriaşul barbar hulea, batjocorea şi-i provoca pe evrei, care încremeniseră de frică. Nimeni nu îndrăznea să se bată cu îngrozitorul adversar. Toţi au deznădăjduit pentru izbăvirea lor. Şi numai atunci când şi-au dat seama de neputinţa lor şi au crezut că vor pieri, Dumnezeu i-a dăruit lui David acea izbândă minunată şi nesperată. Cumplitul Goliat a fost omorât şi filistenii au fost ruşinaţi.

În situaţii de criză, noi obişnuim să gândim omeneşte şi să facem socoteli superficiale. Aşa de pildă, spunem: „Dacă duşmanii ne vor ataca prin surprindere şi armata noastră nu este gata să se apere, ce se va întâmpla? Ne vor face pe toţi robi şi vor distruge ţara noastră”. Dar ce crezi? Pentru că tu nu-l poţi birui pe duşman nu-l va putea birui nici Dumnezeu? Pentru că tu nu eşti „pretutindeni prezent” nici Dumnezeu nu este? Sau nu cumva la Dânsul unele sunt cu putinţă şi altele nu?

Marea Roşie, deşi lipsită de suflare, s-a supus voii Domnului şi i-a înghiţit pe egipteni. Peştii, deşi lipsiţi de minte, s-au supus şi ei voii Domnului şi s-au lăsat prinşi în plasele apostolului Petru. Şi un înger, când primeşte poruncă de la Domnul, îi poate nimici pe toţi vrăjmaşii adevăratei credinţe. Nu s-a întâmplat aşa în vremea proorocului Isaia?

Un canaanit era tare mândru de el. Credea că este un foarte important general. Mă refer la Sisara, despre care vorbeşte şi psalmistul: „Fă-le lor (Doamne, vrăjmaşilor Tăi) ca lui Madian şi lui Sisara şi ca lui Iavin la râul Chişon” (Psalmi 82, 9). Iavin era împăratul cananeenilor, iar Sisara căpetenia oştilor. Israeliţii, văzând cele nouă sute de care de fier şi pe nenumăraţii ostaşi ai lui Sisara, s-au înfricoşat. Atunci iubitorul de oameni Dumnezeu a vorbit prin gura unei proorociţe, Debora, care a chemat-o pe căpetenia israeliţilor şi i-a spus: „Nu te teme! Dumnezeu ţi-l va da în mâinile tale pe Sisara. Izbânda însă, va fi a unei femei. Da, o femeie îl va nimici”. Şi într-adevăr, l-a omorât Iaela. Vezi cum a fost pedepsit pentru mândria lui? A fost ucis, şi încă de mână femeiască. Dumnezeu l-a legat cu legăturile somnului şi, pe când era adormit, Iaela i-a înfipt un ţăruş în tâmplă!

Când Dumnezeu vrea să ne ajute, nimic nu-L poate împiedica. E de-ajuns atunci o armă a lui Dumnezeu, e de-ajuns un om al Lui, e de-ajuns doar un semn al Lui, pentru a fi biruiţi şi cei mai puternici vrăjmaşi. Noi să ne rugăm la Hristos, zicând: „Doamne, spune un cuvânt şi vrăjmaşii Tăi se vor împrăştia. Spune un cuvânt şi cetatea Ta se va izbăvi. Spune un cuvânt şi poporul Tău va birui”. Să-I spunem la fel ca David: „Iată, vrăjmaşii Tăi au fremătat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul” (Psalmi 82, 3). Şi atunci e de-ajuns o femeie ca Iaela, una ca Debora sau una ca acea necunoscută care l-a lovit cu bolovanul pe împăratul Abimeleh, aducând izbânda.

Dumnezeu are multe feluri de leacuri pentru mântuirea noastră. Fiecăruia îi dă ceea ce are nevoie. Căci fiecare avem nevoie de un leac. „Cine se poate lăuda că are inima curată? Sau cine va cuteza să spună că e curat de păcate?” (Pilde 20, 9).
Nu există om fără de păcat. Şi dacă-mi vei spune cum cutare este drept, este milostiv, este iubitor de oameni, sunt de acord. Nu se poate însă să nu fi făcut vreo greşeală. Ori va fi fost biruit de slava cea deşartă, ori de cârtire, ori de altceva. Unul face milostenii, dar nu este curat. Altul este curat, dar nu face milostenii. Unul are o virtute, altul altă virtute. Fariseul postea, se ruga, nu nedreptăţea pe nimeni, ţinea legea. Însă era mândru. Astfel a fost osândit de Domnul, căci mândria îl vătăma mai mult decât l-ar fi vătămat toate celelalte păcate la un loc.

Nu există deci om cu desăvârşire drept, cu desăvârşire virtuos, cu desăvârşire curat de păcat. Pe de altă parte, nu există om păcătos care să nu fi săvârşit şi vreun lucru bun, oricât de mic. Unul, de pildă, e hrăpăreţ şi distrugător. Uneori însă, arată bunătate, ajută un om, se căieşte de răul făcut.
Cine era mai sever decât împăratul Ahab? Însă chiar şi acesta a simţit odată zdrobire a inimii şi cucernicie. Cine era mai rău decât iubitorul de arginţi şi trădătorul Iuda? Însă chiar şi acesta, după fapta de trădare, a spus: „Greşit-am vânzând sânge nevinovat” (Matei 27, 4).

În viaţa aceasta tuturor li se aplică legea răsplătirii. De aceea cei virtuoşi sunt cuprinşi de necazuri. De aceea cei nedrepţi se desfată în bunătăţi. Primii sunt pedepsiţi aici pentru puţinele lor păcate, şi în felul acesta nu vor fi lipsiţi de rai. Ceilalţi sunt răsplătiţi aici pentru puţinele lor fapte bune, şi vor fi pedepsiţi veşnic pentru multa lor răutate.
Când suferim pe nedrept trebuie să ştim că asta se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fie pentru a ne spăla păcatele, fie pentru a primi cunună.

Împăratul David, când a fost hulit şi blestemat de Şimei, n-a lăsat pe nimeni să se atingă de el. „Lăsaţi-l să mă blesteme” a spus, „căci dacă Domnul îmi va vedea umilirea, îmi va răsplăti cu bine pentru blestemul lui de astăzi” (I Regi 16, 11-12). Dar despre acel corintean viclean ce a spus apostolul Pavel? „Să fie dat Satanei spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să i se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (parafrază la I Corinteni 5, 5).

Mulţi cred că cel care suferă este negreşit păcătos. Ei bănuiesc, neîntemeiat şi naiv, că necazurile vin mereu ca pedeapsă pentru călcarea legii dumnezeieşti. Aşa s-a petrecut în cazul dreptului şi mult-încercatului Iov. Cei trei prieteni ai lui, care l-au vizitat în timpul durerilor sale, cu toate că nu cunoşteau vreun păcat al lui, îi ziceau: „Au nu cumva grozavă e răutatea ta şi multe, fără număr, păcatele îţi sunt?” (Iov 22, 5).

Dar şi Şimei, la care m-am referit mai înainte, de ce l-a blestemat pe David? Întrucât atunci se ridicase împotriva împăratului fiul său, Abesalom. Aşadar în vreme ce încerca să scape de oamenii fiului său, care-l fugăreau ca să-l omoare, David l-a întâlnit pe Şimei. Iar acela credea că împăratul se afla în această situaţie pentru că era un ucigaş. Iată de ce a început să-l hulească şi să-l blesteme.

Ceva asemănător i s-a întâmplat şi apostolului Pavel, când se afla pe insula Malta, după naufragiul corăbiei care-l ducea la Roma. O viperă l-a muşcat atunci de mână. Locuitorii insulei, văzând cum vipera atârna de mâna lui, ziceau între ei: „Nu încape îndoială că omul acesta e un ucigaş; deşi a scăpat din mare, dumnezeiasca dreptate nu i-a îngăduit să trăiască” (Fapte 28, 4).

Şi astăzi îi aud pe mulţi spunând: „Dacă Dumnezeu i-ar iubi pe săraci, nu i-ar fi făcut săraci”. Iar alţii, văzând vreun om milostiv suferind de o boală grea, îi întreabă: „Unde s-au dus milosteniile tale? Unde s-au dus binefacerile tale?”. Întrebări prosteşti.

Cum Îl osândeşti, omule, pe Dumnezeu cu atâta uşurinţă şi grabă? Ar putea vreodată Dumnezeu să-i urască pe săraci, şi desigur pe virtuoşi, şi să-i iubească pe bogaţi, şi desigur pe cei răi şi nemiloşi? Ca să nu păcătuieşti prin asemenea blasfemii şi cugete nebune, îţi voi explica ce iubeşte şi ce scârbeşte Dumnezeu.

Dumnezeu îl iubeşte pe cel care păzeşte poruncile Sale. Pe acela, zice, „îl voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Nu pe cel care are bogăţii, nu pe cel care este sănătos, ci pe cel „care păzeşte şi împlineşte poruncile Mele”. Şi pe cine scârbeşte Dumnezeu? Pe cel care nu păzeşte poruncile Lui.
Aşadar atunci când vezi pe cineva care nesocoteşte voia şi legea lui Dumnezeu, fie că-i bogat, fie că-i sănătos, să nu te îndoieşti că Dumnezeu şi-a întors faţa de la el. Dimpotrivă, pe cel virtuos şi evlavios, fie că-i sărac, fie bolnav, Dumnezeu îl iubeşte. N-ai auzit ce spune Scriptura? „Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă” (Proverbe 3, 12). Îmi vei spune, desigur, că mulţi oameni se smintesc din pricina asta. De vină e mintea lor.

Pentru că nu gândesc în acest fel simplu: răsplata nu este dată în viaţa aceasta trecătoare. Aici este treapta nevoinţelor. Premiile şi cununile se vor da în viaţa de dincolo.

Nu trebuie să ne pară rău pentru cei care sunt încercaţi şi suferă, ci pentru cei care în vreme ce păcătuiesc nu sunt pedepsiţi. Pedepsele, de altfel, împiedică păcatul şi conduc la virtute. Însă dacă e aşa, îmi veţi spune, dacă într-adevăr pedepsele îndepărtează răul, de ce nu ne pedepseşte Dumnezeu pentru fiecare păcat al nostru? Vă voi răspunde: Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe fiecare om pentru fiecare păcat al lui, omenirea întreagă ar fi pierit şi posibilitatea mântuirii s-ar fi irosit. Priveşte, de exemplu, la cazul apostolului Pavel. Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru prigoana împotriva creştinilor, mai mult, dacă l-ar fi omorât, cum ar fi putut să se pocăiască, să săvârşească atâtea fapte plăcute lui Dumnezeu şi să călăuzească lumea întreagă de la rătăcire la adevăr? Uită-te şi la doctori cum lucrează. Când în faţa lor se înfăţişează cineva grav rănit, aplică un tratament nu după numărul şi adâncimea rănilor, ci după rezistenţa organismului. Căci care este folosul dacă rănile se închid dar omul moare?

De aceea şi Dumnezeu nu-i pedepseşte nici pe toţi oamenii, nici după gravitatea păcatelor lor. Pedepsele Lui sunt treptate, metodice şi urmăresc un anumit scop. Deseori, pedepsind un om, îi cuminţeşte pe mulţi. În chip asemănător procedează şi doctorii, când taie un membru putred ca să asigure sănătatea trupului rămas.

Când vezi cum un beţiv devine postitor sau un obraznic psalmodiază cântări sfinte, să te minunezi de îndelunga răbdare a Domnului, să preamăreşti pocăinţa şi să rosteşti împreună cu psalmistul: „Această schimbare e a dreptei Celui-Preaînalt” (Psalmi 76, 11). Adică această minunată schimbare a fost făcută de mâna dreaptă a lui Dumnezeu, de intervenţia puternică şi lucrarea Sa.

Orice lucrare care are ca scop mântuirea sufletelor este supusă de la început atacurilor. Îndată ce s-a născut Hristos a izbucnit furia lui Irod. Şi tu, dacă te vei învrednici vreodată să-L slujeşti în vreun fel pe Dumnezeu, vei suferi mult, te vei îndurera tare, te vei afla în mari primejdii. Să nu te miri. Să nu te tulburi. Să nu-ţi spui: „Eu împlinesc voia lui Dumnezeu şi ar trebui să fiu slăvit şi încununat pentru asta. Aşadar de ce să sufăr?”. Să-ţi aduci atunci aminte de Hristos, Care a fost prigonit până la moarte şi ne-a prevenit: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Ne-a făcut însă şi o făgăduială: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Dacă cineva se îngrijeşte de mântuirea lui, este imposibil să piară. Dumnezeu nu-l va părăsi în greutăţi şi primejdii. Ce i-a spus Domnul lui Petru? „Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa” (Luca 22, 31-32).

Când Dumnezeu vede că povara ispitelor depăşeşte puterile noastre, îşi întinde mâna şi ne uşurează de greutatea prisositoare. Însă dacă vede că suntem nepăsători pentru mântuirea noastră, ne părăseşte lăsându-ne neajutoraţi.

Dumnezeu nu sileşte şi nu obligă pe nimeni. Cu cei leneşi şi nepăsători este nepăsător. Dimpotrivă, pe cei binevoitori şi bine intenţionaţi îi trage lângă El cu multă iubire. Apostolul spune: „Cu adevărat înţeleg că Domnul nu este părtinitor, ci, în orice neam, celui ce se teme de El şi face dreptate, este primit de El.

 Sf.Ioan Gura de Aur