"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR
Motto: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel“ (Psalm 67:36). „ Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei“ (Psalm 15:3).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Când spunem sfânt ne gândim la un om închinat lui Dumnezeu, un om care îşi însuşeşte sau deprinde starea de sfinţenie şi care atinge sfinţenia sau care este sfinţit. De la natură nimeni şi nimic nu este sfânt. Numai Dumnezeu singur este prin fire sfânt şi El împărtăşeşte sfinţenia Sa celor credincioşi şi chiar lucrurilor şi locurilor. Termenul de sfânt se foloseşte deopotrivă pentru fiinţe spirituale, persoane umane, locuri, lucrări sau obiective etc.. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate“.
Sfinţi sunt şi îngerii buni care, deşi fiinţe spirituale, nu au sfinţenia de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu. Ei se menţin în această stare prin efort şi slujire, căci cei care s-au trufit au căzut în neascultare şi au devenit demoni: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer“ (Luca 10:18). Multe texte biblice cuprind expresia „Sfinţii îngeri“ şi fac referire la lucrarea acestora.„Căci cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:38); „Corneliu sutaşul , om drept şi temător de Dumnezeu şi mărturisit de tot neamul iudeilor, a fost înştiinţat de către un sfânt înger“ (Faptele Apostolilor 10:22); „Va bea şi el (cel ce s-a închinat lui Antihrist) din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului“ (Apocalipsa 14:10).
Sfinţi sunt numiţi şi proorocii: „Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac“ (Luca 1:70); „Pe Care trebuie să-L primească Cerul până la vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac“ (Faptele Apostolilor 3:21).
Sfinţi sunt numiţi şi apostolii: „Care (Dumnezeu) în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscut fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul“ (Efeseni 3:5).
Sfinţi se numeau şi toţi creştinii care, curăţiţi de păcat prin harul Sfântului Botez s-au menţinut în el şi l-au sporit; se vorbeşte astfel de „toţi sfinţii“ şi chiar de „fraţi sfinţi“: „Sfinţilor şi credincioşilor fraţi întru Hristos, care sunt în Colose“ (Coloseni 1:2); „Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos“(Evrei 3:1). Alţii sunt sfinţi consacraţi, dovediţi sfinţi şi după moarte, prin darurile lor de sus şi prin minunile sau faptele şi viaţa lor sfântă de aici:„Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat“ (Matei 27:52).
Se spune
Se spune în Apocalipsă despre:
● „rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa 5:8),
● „răsplata sfinţilor“ (Apocalipsa 11:18), Despre cinstirea Sfintilor
● „războiul făcut împotriva sfinţilor martirizaţi“ (Apocalipsa 13:7-10),
● „despre răbdarea sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10),
● „sângele sfinţilor şi al mucenicilor“ (Apocalipsa 17:6, 18:24),
● „faptele cele drepte ale sfinţilor“ (Apocalipsa 19:8),
● „ceata sfinţilor“(Apocalipsa 20:9).
● Se spune despre femei sfinte: „Că aşa se împodobeau odinioară şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor“ (1 Petru 3:5).
● Se spune despre locuri şi obiecte sfinte. În predica de pe Munte, Domnul Iisus Hristos îndeamnă: „Nu daţi cele sfinte câinilor“ (Matei 7:6), înţelegând prin „cele sfinte“ adevărurile de credinţă sau chiar Sfintele Taine, care nu trebuie date celor ce le dispreţuiesc. Se vorbeşte despre cetatea sfântă(Ierusalimul), în care a propovăduit şi a pătimit Hristos: „Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate“ (Matei 4:5).
● Se spune despre Muntele Sfânt: „Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt“(2 Petre 1:18).
S f â n t e s t e n u m e l e l u i D u m n e z e u
► Dumnezeu-Tatăl este sfânt: „Ci după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii“ (1 Petru 1:15).
► Iisus Hristos este numit Sfânt: „Ce ai cu noi Iisuse Nazarinene? Ai venit să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu“ (Marcu 1:24). Tot Hristos este numit Arhiereu sfânt: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile“ (Evrei 7:26). Iar în alt loc este numit: „Cel ce sfinţeşte pe cei ce se sfinţesc“ (Evrei 2:11).
► Duhul Sfânt, ca al treilea ipostas divin, are această denumire şi însuşire care-I arată calitatea de sfinţitor. Duhul Sfânt este amintit în mai multe texte: „Acesta vă va boteza cu apă şi cu Duh Sfânt“ (Matei 3:11); „Iar când a auzit Elisabeta salutul Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt“ (Luca 1:41); „Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile“ (Faptele Apostolilor 1:5)...
C o m u n i c a r e a c u S f i n ţ i i
Sfinţii sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Hristos le spune Sfinţilor Apostoli: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute“ (Ioan 15:14-15); „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor“ (Psalm 138:17).
Sfinţii fac minuni. „Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece boli“ (Luca 9:1).
Sfinţii sunt pururea ai lui Dumnezeu. Acest lucru ne este descoperit de Sfântul Apostol Pavel: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:19).
Sfinţii sunt puternici înaintea lui Dumnezeu. „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“ (Iacov 5:16).
Sfinţii aud rugăciunile noastre. «Iar el (bogatul nemilostiv) a zis: „Rogu-te, dar, părinte (Avraame), să-l trimiţi (pe Lazăr) în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin (în iad)“» (Luca 16:27-28).
Sfinţii văd viaţa noastră. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru faţă de cei ce locuiesc pe pământ?“ (Apocalipsa 6:10).
Sfinţii se arată credincioşilor. „Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa bucurându-se“ (Faptele Apostolilor 8:39).
Sfinţii se roagă pentru oameni. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa 5:8).
Sfinţii ştiu dispoziţia noastră sufletească. «Iar Samuel a răspuns lui Saul şi i-a zis: „Eu sunt văzătorul; mergi înaintea mea pe deal, că aveţi să prânziţi cu mine astăzi, iar dimineaţă te voi lăsa să pleci şi tot ce ai pe inimă îţi voi spune“» (1 Regi 9:19).
P e S f i n ţ i t r e b u i e:
♦ Să-i iubim şi să-i respectăm. Dumnezeu îi spune regelui Abimelec, care a luat pe Sarra, femeia lui Avraam: „Acum dă înapoi femeia omului, că e prooroc şi se va ruga pentru tine şi vei fi viu; iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi ai tăi“ (Facerea 20:7);
♦ Să-i chemăm în rugăciuni. „Faceţi toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii“ (Efeseni 6:18);
♦ Să-i imităm cu credinţă. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe Filipeni: „Fraţilor, faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi“ ( Filipeni 3:17).
Sfinţii vor judeca lumea
Dintre oamenii care au trăit pe acest pământ unii au fost desăvârşiţi din timpul vieţii. Ceata sfinţilor nu-şi întrerupe slujirea lui Dumnezeu la moarte, ci sufletele lor vieţuiesc dimpreună cu îngerii şi toţi alcătuiesc „Biserica Triumfătoare“ din ceruri. Această slăvită existenţă după moarte au câştigat-o prin vieţuirea lor după canoanele Bisericii, prin curăţia lor şi prin credinţa lor fără prihană. Ei au fost din timpul vieţii în legătură neîntreruptă cu Dumnezeu şi astfel rămân şi după moarte. „Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, spune Hristos lui Dumnezeu Tatăl, le-am dat-o lor“ (Ioan 17:22). Cultul religios închinat sfinţilor este tocmai cinstirea ce le-o aducem, după îndemnul Mântuitorului. Sfinţii nu sunt adoraţi ca Dumnezeu nici veneraţi ca Maica Domnului, ci sunt cinstiţi în chip deosebit. Ei, care au fost slugi credincioase ale lui Dumnezeu cât timp au vieţuit pe pământ, nu încetează rugându-se pentru noi, acum când se află în ceruri. Să nu uităm că „Sfinţii vor judeca lumea“ (1 Corinteni 6:2). Alături de sărbătorile închinate Domnului nostru Hristos, Maicii Domnului, îngerilor, mai avem şi sărbători închinate Sfinţilor. Aceste sărbători trebuie să lucreze asupra vieţii noastre, să ne însufleţească şi să ne încălzească credinţa (cea din inimă) în bunătăţile duhovniceşti viitoare, să cultive pornirile bune, evlavioase. Dar unii creştini petrec aceste sărbători în păcat, le întâmpină cu o nechibzuită necredinţă, cu inima rece, nepregătiţi pentru înţelegerea măreţelor binefaceri pe care ni le-a dat Dumnezeu prin prăznuirea unui asemenea Sfânt sau a unui eveniment. Sfinţii, oameni ai lui Dumnezeu, au apreciat mai bine decât toţi cei de pe pământ importanţa răscumpărării neamului omenesc de către Dumnezeu, pogorârea din cer a Fiului lui Dumnezeu, învăţătura Sa, patimile, moartea, îngroparea, învierea şi înălţarea la cer, fiindcă ei şi-au închinat întreaga viaţă mântuirii lor şi semenilor şi au făcut-o din toată inima, cu fermitate, neabătut. Oare cum ne aud Sfinţii? Ne aud fiindcă sunt una cu noi în Duhul Sfânt, ca mădulare ale Bisericii lui Dumnezeu, al cărei Cap este Hristos şi care primeşte viaţă de la Duhul Sfânt. „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17:21).
Iată de ce trebuie să ne rugăm Sfinţilor: ei sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu este în ei şi de aceea ne ascultă, fiindcă sunt împreună cu Dumnezeu Cel Omniprezent. „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti...“ (Ecfonis).
Zic oamenii trufaşi: De ce să citesc scrierile Sfinţilor Părinţi? De ce să mă rog lor? Au fost oameni ca şi mine, mă rog lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu ţin seama de faptul că Dumnezeu Însuşi ne îndeamnă să apelăm la rugăciunile drepţilor: „Robul meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră...“ (Iov 42:8).
Luteranii spun: „De ce să le cerem Sfinţilor să se roage pentru noi? Putem să ne rugăm noi înşine lui Dumnezeu!“ Se contrazic ei înşişi, pentru că ei îi cer pastorului să se roage pentru ei. Să se roage fără pastor dacă au acces în mod direct la Dumnezeu. Cât sunt de orbi spiritual! Ei spun că rugăciunea către Sfinţi este idolatrie. Nu este adevărat.
► Pe Dumnezeu îl adorăm.
► Pe Maica Domnului o venerăm.
► Pe sfinţi îi cinstim.
Iată deci că nu îi adorăm pe Sfinţi ca pe Dumnezeu, nu ne închinăm lor, ci doar îi cinstim şi le cerem să se roage pentru noi.
Dacă îl chemăm pe un Sfânt cu convingere, cunoscând că ne este aproape întru Duhul Sfânt şi că ne ascultă rugăciunea , îndată ne vom simţi uşuraţi.
Cinstirea Sfinţilor nu este adorare, ci mai degrabă o expresie a iubirii şi a respectului pentru cei care prin vieţile lor şi prin morţile lor au apărat şi au păstrat vie pentru noi adevărata credinţă în Dumnezeu. Ei „au pavat“ pentru noi drumul către rai cu sfintele lor rugăciuni, cu lucrările lor sfinte, cu lacrimile şi chiar cu sângele lor. Este tipic pentru Biserica Ortodoxă că această cinstire se exprimă prin sărutarea icoanelor acestor sfinţi. Făcând aceasta, creştinul ortodox nu poate fi acuzat de idolatrie, fiindcă el nu cinsteşte o imagine, ci îşi dăruieşte iubirea faţă de cei reprezentaţi în icoane. Dacă pretindem că îl iubim pe Hristos trebuie să-i iubim şi pe cei pe care Dumnezeu îi iubeşte. Aceşti Sfinţi s-au ostenit să ridice Evanghelia împotriva forţelor întunericului, au săvârşit minuni şi vindecări cu puterea Duhului, şi-au vărsat sângele din iubire pentru Hristos. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii“ (Evrei12:1), cum putem să nu-i cinstim pe Sfinţi? În cinstirea noastră faţă de Sfinţi, noi, creştinii ortodocşi, nu facem altceva decât să exprimăm o atitudine care a fost vie în Biserică încă din primele zile ale naşterii ei. Spre exemplu, când Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a fost martirizat pentru Hristos (pe la anul 150), a fost trimisă o scrisoare tuturor Bisericilor, al cărei conţinut se referă la cinstirea Sfinţilor:„Nu este posibil pentru noi să ne lepădăm de Hristos, Care a pătimit pentru mântuirea fiecăruia într-atât încât să fie mântuită întreaga lume, nici să aducem slavă altcuiva. Pentru că doar lui Dumnezeu îi aducem slavă, iar pe mucenici, ca ucenici şi următori ai Domnului, îi cinstim pe temeiul iubirii lor extraordinare faţă de Hristos, ai cărui prieteni şi ucenici putem fi şi noi“.
D e s p r e S f i n t e l e m o a ş t e
Sfânta Biserică a osândit la sinodul al VII-lea de la Niceea pe cei care refuză cinstirea Sfintelor moaşte. Sfintele moaşte sunt o ilustrare a faptului că cel care-şi dă viaţa pentru Domnul şi pentru Evanghelia Sa no va pierde. Biserica a zidit lăcaşuri de închinare pe mormintele martirilor, iar sfintele antimise, fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie, trebuie să aibă o părticică din Sfintele moaşte. „Când un om poartă harul Duhului Sfânt, atât în trupul cât şi în sufletul lui e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte, cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi şi ale celor mai mari Sfinţi“ (Sfântul Siluan Athonitul). „Doar în Biserica dreptmăritoare a lui Dumnezeu este nestricăciunea moaştelor, iar în afara Bisericii Ortodoxe nu - adică, nici la catolici, nici la luterani, cu atât mai mult la evrei şi mahomedani. Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă cu inima nefăţarnică!“ (Sfântul Ioan de Kronstadt).
C i n s t i r e a S f i n t e l o r m o a ş t e
O consecinţă a lucrării dumnezeiescului Har în Sfinţi este păstrarea sfintelor moaşte. Din toate timpurile, rămăşiţele pământeşti ale omului au fost respectate şi înmormântate cu cinste. Trupurile sunt socotite drept temple ale Duhului Sfânt (1 Corinteni 6: 19) pentru care Sfântul Apostol Pavel vesteşte pedeapsă: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi“ (1 Corinteni 3:17). Dacă în „Vechiul Testament“ se spune: „Cel ce se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile“ (Numeri 19:11), în „Noul Testament“ Harul a adus în mare cinste trupurile sfinţilor.Sfântul Ioan Damaschin scrie despre posibilitatea lucrării dumnezeieşti prin Sfintele moaşte: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele Sfinţilor care zvorăsc în multe chipuri faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voia lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apa din piatră tare şi din falca măgarului, apă pentru Samson căruia îi era sete, mai este de necrezut că izvorăşte mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au Sfinţii de la Dumnezeu“. Cinstirea deosebită a Sfintelor moaşte e o practică creştină, care datează de la începutul creştinismului. În Martiriul Sfântului Policarp se spune: „Noi am îngropat într-un loc potrivit rămăşiţele sale, care sunt mai preţioase pentru noi decât diamantele cele mai de preţ“. Sfânta Scriptură vorbeşte despre minunile făcute cu brâiele şi ştergarele: „Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei“ (Faptele Apostolilor 19:12).
Se făceau minuni chiar şi numai cu umbra Sfântului Apostol Petru: „Încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei“(Faptele Apostolilor 5:15). Arătând că prin Sfintele moaşte „demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Părintele luminilor (Dumnezeu), peste cei care cer prin ei cu credinţă neîndoielnică acestea“,
Sfântul Ioan Damaschin pune o întrebare capitală privitoare la Sfintele moaşte: „Cum poate să facă minuni un corp mort?“, adică cum se păstrează moaştele şi cum pot continua lucrarea taumaturgică (vindecătoare) a Sfântului? La această întrebare Sfântul Ioan Damaschin a răspuns în marele său „Tratat despre cultul Sfintelor icoane“, arătând că Harul dumnezeiesc poate lucra tot atât de bine prin Sfântul trăitor în viaţă, prin moaştele şi prin icoana lui: „Sfinţii, scrie el, au fost plini de Duhul Sfânt încă de când erau în viaţă, iar la moarte în chip nelipsit se află Harul Sfântului Duh în sufletele lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile lor şi în Sfintele icoane, însă nu în mod substanţial, ci prin Har şi lucrare“.Sfântul Grigorie Palama îi combate pe cei care spun că nu mai avem nevoie astăzi de învăţătura Sfinţilor Părinţi: „Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Teologia sigură a creştinilor. Şi evident că dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nesocoteşte pe Sfinţi demni de credinţă?“
O c l a s i f i c a r e a S f i n t e l o r M o a ş t e
► Prima categorie cuprinde Moaştele tradiţionale, din cele mai vechi timpuri ce se cinstesc în chip deosebit în ţara noastră, dintre care amintim:
1. Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava aduse de Voievodul Alexadru cel Bun, de la Cetatea Albă la Suceava, în anul 1402.
2. Moştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi aduse în capitala Moldovei de Voievodul Vasile Lupu, în anul 1639.
3. Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou (Basarabov), din catedrala patriarhală, Bucureşti, dăruite Ţării Româneşti în timpul războiului rusoturc, din anii 1769-1774.
4. Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia aduse în Ţara Românească de Voievodul Radu Negru în secolul XVI şi aşezate în Biserica din Curtea de Argeş.
5. Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea BistriţaOlteană, aduse în anul 1496 de ctitorul ei, Barbu Craiovescu.
6. Moaştele Sfântului Calinic de la Cernica, fost episcop la Râmnicu Vâlcea, canonizat în anul 1955.
8. Moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit al Banatului între aniii 1650-1653, canonizat în anul 1956, cu moaşte întregi, în catedrala mitropolitană din Timişoara.
► A doua categorie de Moaşte sunt cele istorice, din primele secole creştine (III-IV), aflate în spaţiul dobrogean (Sciţia Mică). În această categorie intră Sfinţii martiri care au pătimit la gurile Dunării pentru Hristos, până în anul 323, când a murit împăratul păgân Liciniu şi s-a mutat capitala imperiului la Bizanţ. Tot în această categorie sunt cuprinşi şi Sfinţii ierarhi de la Tomis şi cuvioşii dobrogeni, din secolele IV-VII, ale căror moaşte se păstrează până astăzi, cum sunt moaştele Sfinţilor martiri de la Niculiţel, aflate în Mănăstirea Cocoş: Atalos, Zoticos, Camasis şi Filipos.
► A treia categorie de Sfinţi cu moaşte în România este formată din cuvioşi şi mucenici, fie canonizaţi, fie încă necanonizaţi, care s-au nevoit de-a lungul secolelor în ţara noastră şi în alte părţi, precum: Ţara Sfântă, Muntele Sinai, Muntele Athos, Mănăstirea Valaam din Rusia etc..
► A patra categorie cuprinde Sfinţi cu moaşte sau fără moaşte,canonizaţi la 20-21 iunie 1992, între care amintim: Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfinţii martiri Brâncoveni, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ etc..
► A cincea categorie de Sfinte Moaşte cuprinde numai părţi din moaştele unor Sfinţi, care se păstrează în catedrale, Biserici şi Mănăstiri, cum ar fi: Capul Sfântului Grigorie Teologul cinstit în Mănăstirea Slatina, Capul Sfintei muceniţe Tatiana cinstit în Catedrala mitropolitană din Craiova, mâna Sfintei Muceniţe Chiriachi cinstită în Catedrala episcopală din Huşi etc.
► A şasea categorie de moaşte şi oseminte binecuvântate din ţara noastră o formează numărul mare al sutelor de mii de preoţi şi credincioşi, care au pătimit muceniceşte pentru Hristos în închisorile din ţară, între anii 1948-1964, pentru credinţă şi neam, pentru apărarea Ortodoxiei.
Iată cât de bogată este ţara noastră în Sfinţi, care se roagă neîncetat în cer pentru noi toţi.
C e s p u n S f i n ţ ii P ă r i n ţ i d e s p r e S f i n ţ e n i e
„Noi fericim pe Sfinţi şi dorim pentru noi cununile lor, dar nu voim să-i urmăm în nevoinţele lor“ (Sfântul Efrem Sirul).
„Unde locuieşte sfinţenia, acolo nu trebuie să se suie fărădelegea în inima bărbatului drept“ (Herma).
„Trebuie cinstiţi Sfinţii, pentru că sunt prieteni ai lui Hristos, fii şi moştenitorii lui Dumnezeu...Voi sunteţi prietenii mei (Ioan 15:14-15)...
În umilinţă şi în milostenie faţă de cei lipsiţi, noi, credincioşii, să cinstim pe Sfinţi, căci prin aceasta mai ales se cinsteşte Dumnezeu“ (Sfântul Ioan Damaschin).
„Dacă admirăm pe Sfinţi, în adevăr, este pentru că, superiori tuturor semenilor lor, ei s-au socotit ca fiindu-le inferiori“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Sfinţii nu biruiesc numai plăcerile mesei, ei biruiesc de asemenea şi iubirea de argint, slava, gelozia şi toate patimile“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Alta este sfinţenia îngerilor şi alta este sfinţenia pe care trebuie s-o avem noi“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Sfânt este numai cel curat, iar curat este cineva nu numai când se fereşte de curvie, ci şi de lăcomie, de zavistie, de uşurătate şi de slava deşartă, de care pretutindeni trebuie să fugi“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Sfinţi se numesc aceia care sunt închinaţi lui Dumnezeu şi au îndepărtat viaţa lor de preocupări de rând, pentru a sluji Domnului. Un astfel de om este numit sfânt, pentru că el a încheiat cu toate celelalte îndeletniciri vulgare şi s-a făgăduit slujirii lui Dumnezeu. Cei care nu sunt sfinţi mor în păcatele lor. Cei care sunt sfinţi se pocăiesc pentru păcate, îşi simt rănile, înţeleg căderea lor, merg în căutarea unui preot, cerându-i tămăduire“ (Origen).
„Ca să devii sfânt în toate faptele şi mişcările tale, să veghezi să nu te cuprindă somnul şi nu oamenilor să placi în purtări, ci lui Dumnezeu“ (Sfântul Vasile cel Mare).
S ă - i c i n s t i m
„Să o cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu, pentru că este în sens propriu şi real Maica lui Dumnezeu. Să-l cinstim pe Sfântul prooroc Ioan, pentru că este Înaintemergător , botezător, apostol şi mucenic - căci după cum a spus Domnul, nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie mai mare decât Ioan, - pentru că acesta a fost primul propovăduitor al Împărăţiei. Să-i cinstim pe apostoli pentru că au fost fraţi ai Domnului, martori oculari şi slujitori ai pătimirii Lui „pe care Dumnezeu şi Tatăl cunoscându-i mai dinainte i-a hotărât să fie asemenea Fiului Lui“ (Romani 8:29).
Să-i cinstim pe Mucenicii Domnului, aleşi din toate categoriile sociale, pentru că sunt ostaşi ai lui Hristos şi au băut paharul Lui atunci când s-au botezat cu botezul morţii Lui, făcătoare de viaţă, aşa că au ajuns părtaşi pătimirii Lui şi ai slavei Lui. Înaintestătătorul lui este Protodiaconul şi Apostolul lui Hristos, primul mucenic, Ştefan. Să-i cinstim pe cuvioşii noştri Părinţi, pe purtătorii de Dumnezeu asceţi: „Care au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi, strâmtoraţi, îndurând rele, ei de care lumea nu era vrednică, rătăcind în locuri pustii, în peşteri şi în crăpăturile pământului“ (Evrei11: 37-38).
Să-i cinstim pe profeţii dinaintea venirii harului, pe patriarhi, pe drepţi, pe cei care au vestit mai dinainte venirea Domnului. Privind la traiul tuturor acestora, să le urmăm credinţa (Evrei 13:7), dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, stăruinţa în pătimiri, răbdarea până la sânge ca să avem părtăşie cu ei şi la cununile slavei“ (Sfântul Ioan Damaschin).
S f i n ţ i î n t r a v e s t i
Pelerinul însetat de viaţă duhovniceasă care vizitează Sfânta Mănăstire Neamţ poate afla cu uimire de la ghidul mănăstirii că între craniile de monahi păstrate în osuarul aşezământului se află şi cel al frumoasei grecoaice Calipso.Travestindu-se în călugăr, Calipso a vieţuit în această mănăstire, în secolul trecut, până la moartea sa. Cazul nu este singular. El are precedente încă din primele secole creştine. Mai multe sfinte femei, schimbându-şi portul femeiesc şi îmbrăcându-se în haine bărbăteşti au intrat în mănăstiri de monahi, ascunzându-şi identitatea vreme de zeci de ani. N-am întâlnit, din păcate, nici o situaţie când un bărbat să-şi acundă identitatea sub veşminte femeieşti şi să încerce să vieţuiască în vreo mănăstire de monahii. Sfânta Biserică Ortodoxă face amintire de 10 femei care au ales ca mod de vieţuire travestirea în călugări. Dintre acestea vom aminti doar două şi cu date sumare despre viaţa lor.
Cuvioasa Teodora (prăznuită pe 11 septembrie), din cetatea Alexandriei. La vârsta cuvenită s-a căsătorit. Dar, după o vreme, un tânăr bogat, „rănit de frumuseţea ei“, a apelat la sprijinul unei femei, care, cu vrăji diavoleşti, a înduplecat-o pe Teodora să păcătuiască cu acela spunându-i că: „numai păcatele pe care le luminează soarele le vede Dumnezeu, iar pe cele făcute în întuneric nu le vede“. Îndată după ce a săvârşit păcatul, şi-a dat seama că a fost înşelată, a apelat la sfatul unei stareţe pe care o cunoştea şi care a îndemnat-o să se pocăiască. S-a hotărât să aleagă calea călugăriei, dar nevoind să fie oprită de soţul ei, sa îmbrăcat în haine de monah, şi-a schimbat numele în Teodor şi a intrat într-o mănăstire cu numele Octodecat, unde „se pocăia şi plângea pentru păcatul său“. După doi ani de osteneli a fost acuzată de desfrânare şi i s-a adus în mănăstire un copil, ca şi cum ar fi fost al ei. A luat pruncul şi l-a crescut, dar pentru păcatul săvârşit i s-a dat canon să vieţuiască în afara mănăstirii. Şapte ani a îndurat gerul iernii şi arşiţa verii, după care fraţii s-au îndurat permiţându-i revenirea în mănăstire. Dar n-au aflat că este femeie decât după ce Dumnezeu a hotărât mutarea Teodorei la cele cereşi. Copilul pe care l-a crescut ca şi cum ar fi fost al său, a ajuns stareţul acelei mănăstiri.
Sfânta muceniţă Eugenia era din Roma. Însoţindu-şi părinţii în Alexandria unde Filip, tatăl ei, primise o înaltă dregătorie, sfânta a hotărât să părăsească plăcerile vieţii lumeşti. Se pare că una dintre slugile sale o iniţiase în tainele creştinismului. Într-o noapte, îmbrăcându-se în haine bărbăteşti, a luat cu ea două din slugi şi a fugit de acasă la un episcop numit Elin, de la care a primit Taina Botezului. Apoi tunzânduşi părul capului şi-a luat numele de Eugeniu. Pentru alesele virtuţi şi osteneli întru desăvârşire, Eugeniu a fost aproape silit să preia stăreţia acelei mănăstiri. Tatăl său o căuta cu disperare, căci dispăruse de acasă în chip tainic. Neaflând-o, după multe osteneli, a fost înşelat de vrăjitori care i-au spus că „fiica sa este răpită la ceruri şi aşezată între zei“. De aceea, crezând el această poveste, a făcut un idol de aur cu chipul Eugeniei şi l-a aşezat spre cinstire în Alexandria, mângâindu-se în supărarea sa. După o perioadă de timp, pretextând o boală grea, una dintre vizitatoarele mănăstirii, Melantia, care s-a îndrăgostit nebuneşte de chipul stareţului Eugeniu, a ajuns cu vicleşug în chilia acestuia încercând necinstirea hainei monahale. Refuzul Sfintei a determinat-o pe femeia dornică de plăceri neîngăduite s-o calomnieze la prefectul oraşului, care era chiar tatăl Eugeniei. Chemată, în calitate de stareţ, cu toată obştea la judecată, Sfânta Eugenia a fost nevoită să-şi vădească adevărata identitate, spre stupoarea tuturor. Impresionat, tatăl Sfintei a părăsit cele lumeşti şi botezându-se în numele Sfintei Treimi a primit mai târziu cununa de mucenic. Sfânta Eugenia şi-a sfârşit viaţa muceniceşte prin decapitare în anul 262, în persecuţia declanşată de împăratul Valerian, iar Biserica face prăznuirea ei pe 24 decembrie.
S f i n ţ i s t â l p n i c i
Mai aproape de Dumnezeu şi, doar aparent, mai departe de oameni, stâlpnicii au fost nişte sfinţi. Habitatul îngust, expunerea la ploaie, vânt, ger şi arşiţă, lipsurile de tot felul se conjugau cu atacurile în valuri ale legiunilor de demoni dornici de a pogorî de pe astfel de înălţimi pe curajoşii asceţi. Cu toate acestea nu modul de vieţuire, cu adevărat original şi extrem de auster, contează în rândul stâlpnicilor, nici numărul mare de ani al unei astfel de nevoinţe, ci rezultatele duhovniceşti ale înălţării pe stâlp care coborau din vârful coloanelor către ucenici sau mulţimea credincioşilor. Iată drept exemplu viaţa Sfântului Simeon stâlpnicul. Tatăl său şi mama sa s-au stabilit în Antiohia. Nu au putut avea copil decât în urma rugăciunilor stăruitoare. Încă de la naştere, pruncul a refuzat să sugă de la sânul drept. Copilul a fost botezat la 2 ani şi după Botez a început să vorbească. Timp de 7 zile a fost auzit zicând: „Am tată şi n-am tată; am mamă şi n-am mamă“. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. De atunci, copilul a avut mai multe viziuni şi într-o zi, îndemnat de un înger îmbrăcat în alb s-a dus în munţi, unde a vieţuit cu animalele pădurii. Nu departe de acel loc se afla un schit şi un stâlpnic pe nume Ioan care fusese prevenit pe cale supranaturală de venirea lui Simeon . La rugămintea lui Simeon, lângă stâlpul lui Ioan s-a mai înălţat încă un stâlp pe care acesta s-a urcat deşi avea doar 7 ani. Asaltat de demoni încă din acea vreme, el a rezistat cu tenacitate, iar în timpul unei furtuni violente care s-a dezlănţuit într-o noapte, a reuşit cu mult curaj să se ţină în vârful stâlpului. Copilul se bucura încă de pe vremea aceea de harul vindecării bolnavilor şi cel al exorcizării posedaţilor de diavol. Lumea a început să vină la el în număr tot mai mare. Într-o zi s-a încins la brâu cu o frânghie pe care a strâns-o peste măsură, punându-şi viaţa în pericol. Când bătrânul său i-a poruncit să o mai slăbească puţin, Simeon i-a spus că nu a făcut altceva decât să dea ascultare unui glas venit din cer. Înţelepciunea îi venea, aşadar, din cer şi unul din călugări a văzut în acel moment un porumbel care s-a coborât şi s-a aşezat lângă copil. Adesea, în timpul iernii, se întâmpla să dăruiască veşmântul său, singurul de altfel, vreunui cerşetor. El inventa mereu tot felul de cazne. Timp de un an, spre exemplu, a stat doar ghemuit cu toate că i-au apărut răni grozave pe trup. Aceste răni s-au vindecat ca prin minune. A proorocit sfârşitul bătrânului său, adică al lui Ioan stâlpnicul. Sub acoperămânul unui cort care nu lăsa să treacă nici un fel de lumină, Simeon reuşea să-şi prelungească rugăciunea până pe la ora nouă. Se ruga în timpul nopţii stând spânzurat de braţul stâng şi lovindu-se cu putere în piept cu mâna dreaptă. I se întâmpla să se lipsească de somn câte o lună de zile şi, odată când se ruga Mântuitorului să-l ierte de cele de trebuinţă, a auzit un glas care-l îndemna:„Mai trebuie să şi dormi“. Viziunile şi minunile au continuat. Un mort a fost readus la viaţă şi drept urmare, numărul bolnavilor şi al oamenilor posedaţi de diavol care veneau spre vindecare a crescut în aşa măsură, încât Sfântul Simeon a fost nevoit să ceară ajutor ucenicilor săi. Unui sărman care venise să-i ceară de pomană, Sfântul i-a dat singurul lucru pe care-l avea: hainele. Era luna noiembrie şi pustnicul rămase aproape gol, în bătaia tuturor intemperiilor, până în luna iunie a anului următor. Când ciuma se abătu asupra Antiohiei, mai mulţi ucenici îi căzură victimă. Printre ei se afla şi Conon, călugărul cel mai înflăcărat. Sfântul Simeon avu o revelaţie şi, prin rugăciuni fierbinţi ajutate de harul divin, reuşi să-l readucă la viaţă. Un preot georgian îi ceru Sfântului câteva fire de păr pe care le închise ca într-un sipet, într-o cruce, în capela sa şi prin puterea acestora săvârşi multe minuni. La vârsta de 33 de ani a acceptat cu mare greutate să fie hirotonit. Simţindu-şi aproape sfârşitul, Sfântul Simeon îi chemă pe ucenicii săi şi le destăinui cum Mântuitorul, ascultându-i ruga, l-a eliberat de trebuinţa de a mânca. Şi aşa şi-a dat obştescul sfârşit.
M i n u n i s ă v â r ş i t e p r i n S f i n ţ i
Dintre Sfinţii care au făcut minuni în timpul vieţii, dar şi după moarte, prin Sfintele lor moaşte, vom aminti câţiva din ţara noastră. Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.
Prin toamna anului 1969, întro seară, a fost adus la Sfintele Moaşte un om mut. Din lucrare diavolească, el nu putea vorbi nimic, însă judeca normal.„Cum ai amuţit, frate?“ l-au întrebat preoţii lângă Sfânta raclă. Iar el, luând un creion, a scris pe hârtie următoarele: „Pe când mă întorceam seara cu căruţa de la câmp, deodată mi-au ieşit înainte nişte ţigani cu instrumente muzicale în mâini şi s-au suit în căruţă alături de mine. Atunci eu am rămas mut de frică şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Calul m-a adus singur acasă...“ Preoţii i-au citit molitfele Sfântului Vasile cel Mare, i-au făcut Sfântul Maslu şi l-au miruit. Apoi l-au pus să citească, stând în genunchi lângă raclă, acatistul Sfântului Ioan cel Nou. A citit în taină acatistul, s-a închinat şi apoi a dormit acolo în mănăstire. Dimineaţa, când s-a sculat, omul era complet sănătos. Duhul cel rău fugise de la el şi vorbea normal. Mulţumind Domnului şi Sfântului Ioan cel Nou s-a dus acasă plin de bucurie.
Sfânta Parascheva.
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit graiul brusc. Mama lui a alergat supărată pe la doctori, dar fără rezultat. În cele din urmă s-a dus împreună cu copilul să se roage la moaştele Sfintei Parascheva. În timp ce mama se ruga aşezată în genunchi şi cu lacrimi în ochi, deodată copilul, care nu vorbise nici un cuvânt un an de zile, a strigat: „Mamă! Mămică!“. Mama copilului, plină de bucurie şi de uimire, l-a întrebat şi alte cuvinte să se convingă că într-adevăr poate vorbi. Iar copilul, arătând cu degetul Moaştele Cuvioasei Parascheva, a zis: „Aici este Doamne, Doamne!“ Apoi mama copilului a căzut din nou în genunchi la moaştele Cuvioasei, i-a mulţumit cu lacrimi pentru minunea făcută şi s-a întors fericită la casa ei.
Sfântul Ghelasie de la Râmeţ.
Odată, fiind cu ucenicii la strângerea fânului şi fiind mare arşiţă, Cuviosul Ghelasie a căzut în genunchi la rugăciune. Apoi, închinându-se, a lovit cu toiagul în pământ, de unde a ieşit un izvor cu apă rece, care se vede până astăzi şi este numit „Fântâna vlădichii“.
Sfântul Iosif de la Partoş.
Un incendiu devastator a cuprins oraşul Timişoara, au ars multe case şi au murit mulţi oameni.
Sfântul Iosif a ieşit din Biserica de lemn unde slujea şi a căzut în genunchi la rugăciune. Îndată au apărut nori negri şi o ploaie torenţială a stins focul, spălând urmele pârjolului. Iar când Sfântul s-a ridicat, pe cer s-au arătat şapte curcubee unul peste altul şi lumea a putut să vadă că veşmintele mitropolitului Iosif erau în chip minunat neatinse de ploaie. După aceea Sfântul Iosif s-a închis în chilie şi nu a fost văzut de nimeni trei zile.
Sfântul Calinic de la Cernica.
Mărturisesc credincioşii care au luat parte la slujba de canonizare din 23 octombrie 1955, că, în timp ce cortegiul ierarhilor şi al preoţilor înconjura Biserica cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Calinic împreună cu mii de închinători, deodată, un copil din mulţime, de vreo 12 ani, a început să strige: Mamă, dezleagă-mă la ochi că văd! Mamă, dezleagă-mă, că văd! Ce se întâmplase? Printre credincioşi se afla şi o femeie dintr-un sat cu un copil bolnav. Avea infecţie la ambii ochi, nu vedea şi era bandajat. Îl aduseseră pentru Sfântul Maslu. Dar în timpul procesiunii, mărturiseşte copilul, a venit cineva la el îmbrăcat în haine preoţeşti şi l-a uns cu o peniţă pe tot trupul, însemnându-l cu semnul crucii. Apoi i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos! Era Sfântul Calinic! Copilul şi-a recăpătat vederea prin rugăciunile Sfântului.
Sfântul Grigorie Decapolitul.
Prin anul 1920, o femeie, anume Maria, din comuna Cacova, Judeţul Vâlcea, lucrând în ziua de 27 Iulie - Sfântul Pantelimon - la culesul prunelor, a căzut din pom, paralizând în întregime. După câteva zile au adus-o rudele ei la moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul pentru sfintele slujbe. Însoţitorii au trecut-o cu mare greutate de trei ori pe sub sfânta raclă. La urmă a început să deschidă ochii. Tot timpul Sfintei Liturghii a stat culcată pe o pătură, alături de sfintele moaşte. După ce i s-a făcut Sfântul Maslu, îndată şi-a revenit în simţiri. Ea se vindecase prin minune de cumplita ei paralizie. Apoi a cerut să fie ridicată în picioare, a trecut singură din nou pe sub sfânta raclă, a făcut metanii de mulţumire şi s-a urcat în munte, la peştera Sfântului Grigorie, împreună cu cei care o aduseseră.
Sfântul Dimitrie Basarabov.
Într-o comună din marginea capitalei trăia o familie, soţ şi soţie, fără copii. Soţul era un beţiv înrăit, nervos care se certa mereu cu femeia lui şi o înjura. Iar biata femeie, mult mai credincioasă, răbda cum putea acest calvar din casa ei. Prin anul 1955 bărbatul ei a paralizat. Stătea mai mult în pat. Îl îngrijea soţia. Dar acum din cauza paraliziei devenise şi mai nervos. Permanent o înjura, o ameninţa şi chiar o lovea cu ce găsea în cale. Într-o zi, după amiaza, femeia a venit plângând la Catedrala patriarhală din Bucureşti să se închine la sfintele moaşte şi să dea un pomelnic pe 6 săptămâni pentru soţul ei. După ce i-a spus preotului cu lacrimi durerea ei, l-a întrebat ce ar mai putea face, că nu mai putea răbda. Preotul a sfătuit-o să aibă răbdare că în felul acesta se vor mântui amândoi, unul prin celălalt. I-a citit o rugăciune, i-a primit pomelnicul şi a îndemnat-o să citească acatistul Sfântului Dimitrie chiar lângă raclă. După un timp, femeia i-a spus preotului că a citit acatistul şi că se duce acasă şi apoi ce-o vrea Dumnezeu...
A ajuns acasă seara târziu. S-a furişat încet în casă şi s-a culcat în altă cameră. Pe la miezul nopţii bolnavul a început să strige cu glas mare: -Marie, unde eşti? Vino repede încoace! -Iată am venit. Ai nevoie de ceva? -Unde ai fost? Te-ai dus la Bucureşti şi ai chemat un doctor să mă consulte? -Nu omule, n-am chemat nici un doctor din Bucureşti. -Cum nu? Acum a fost doctorul la mine şi mi-a spus că tu l-ai chemat să mă consulte! De ce n-ai venit să-i plăteşti? Chemi doctorul şi-l laşi să plece aşa? A plecat acum 5 minute de la mine. S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti! -Şi te-a consultat? a întrebat femeia. -M-a uns cu untdelemn pe mâini şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să te mai înjur, că mă vindec. Deci, te rog iartă-mă Marie, că de acum nu te mai supăr. Dar nu uita, dimineaţă să te duci la Bucureşti să plăteşti datoria doctorului . Ştii tu unde locuieşte că tu l-ai chemat. Într-adevăr, a doua zi dimineaţa, soţul s-a sculat pe picioarele sale şi în două zile s-a făcut complet sănătos. A alergat femeia la Bucureşti şi i-a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie Basarabovpentru această minune pe care i-a destăinut-o şi preotului.
Dialog între un eterodox şi un ortodox despre cinstirea Sfinţilor
Eterodoxul. Din care pricină voi ortodocşii vă închinaţi Sfinţilor şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuirea voastră. Căci nu există decât un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, după cuvântul Sfântului Apostolului Pavel: „Unul este Dumnezeu, Unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Cel ce s-a făcut om, Iisus Hristos“ (1 Timotei 2:6). Preotul. Într-adevăr nimeni în afară de Iisus Hristos nu este mijlocitor înaintea Tatălui. Nimeni în afară de Hristos nu ne poate mântui de păcate. Cinstind pe Sfinţi însă, nu îi punem în locul lui Hristos nici alături de El. Când Sfinţii se roagă pentru noi, ei cer la Hristos mântuirea noastră. Sfinţii, prin rugăciunile lor, cer mântuirea noastră, dar nu o dau ei înşişi ca Hristos.
De aceea noi nu ne închinăm Sfinţilor şi îngerilor aşa cum ne închinăm lui Dumnezeu.
Cultul care se aduce lui Dumnezeu este cel de ADORARE (latria).
Cultul adus Maicii Domnului este de VENERARE (hiperdulia).
Cultul care se aduce îngerilor este de CINSTIRE ( dulia).
Iată aşadar că sunt trepte diferite de cinstire. Un dicton patristic spune„Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea“.
Sfinţii încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel Avraam s-a rugat pentru Avimelec (Facerea 20:17), Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor. Eterodoxul. Cum pot Sfinţii să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie să aşteptăm mântuirea numai de la Hristos, Mântuitorul şi Mijlocitorul mântuirii noastre, după cum este scris: „Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor întru care să ne mântuim“ (Faptele Apostolilor 4:12). Deci, nu este nevoie să ne adresămSfinţilor, dacă vrem să dobândim mântuirea.
Preotul. Dimpotrivă, este nevoie de rugăciunile Sfinţilor pentru că aceşti Sfinţi au posibilitatea, în cer, de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mântuirea noastră. Aceasta se arată luminat din cuvântul Apocalipsei (5:8). Rugăciunile Sfinţilor sunt duse la Dumnezeu, iar Sfinţii nu se roagă numai pentru ei, după cum am arătat mai sus despre Avraam şi Moise. Asemenea Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru creştinii din Filipi, după cum el însuşi ne spune: „Mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc despre voi, căci pururea, în rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre...“ (1 Tesaloniceni 1:2-3).
Deci, din cele de mai sus se vede clar că Sfinţii au posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. De asemenea Dumnezeu trimite pe îngerii Săi spre ajutorul celor ce se roagă Lui: „Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului, Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pământul în care m-am născut, Care mi-a grăit şi Care mi S-a jurat, zicând: Ţie-ţi voi da pământul acesta şi urmaşilor tăi, Acela va trimite pe îngerul Său înaintea ta şi vei lua femeie feciorului meu de acolo“ (Facerea 24:7). Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniil şi îl scoate pe el de la sacrificarea în arenă (Dan 6:22).
Şi Sfântul Apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, care se trimit spre ajutorul celor ce vor să se mântuiască: „Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?“ (Evrei 1:14). Cine primeşte pe Sfinţi, primeşte pe Hristos: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine“ (Matei 10: 40). Din mărturiile scripturistice menţionate, se vede că Sfinţii şi îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru oameni prin rugăciunile lor, ca prieteni ai lui Dumnezeu(Ioan 15:14), ca iubiţi ai lui Dumnezeu (Dan 10:19), ca nişte casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2:19).
Iubiţi credincioşi,
Cei care refuză să cinstească Sfinţii, de fapt îi ignoră pe cei ce au câştigat cununa. Sfinţii sunt cei care au murit biruitori şi ei ne încurajează şi ne conduc în braţele întinse ale Stăpânului. Când drept-credincioşii afirmă că adevărul este numai în Biserica Ortodoxă sunt consideraţi de unii, înguşti la minte sau chiar fundamentalişti. Citind cartea „Însetând după Dumnezeu“vom vedea că un pastor protestant, Matthew Gallatiu, însetat după Adevăr, ajunge el însuşi să se convertească la Ortodoxie. Iar extraordinara sa demonstraţie în această carte despre rătăcirile protestante este foarte interesantă. După cuvântul acestui fost pastor protestant, Adevărul trebuie găsit în Biserica istorică însăşi, nu în interpretările subiective ale teologiei protestante.
Sfinţii sunt vii pentru creştinii ortodocşi, după cum este Sfânta Tradiţie şi de aceea suntem siguri că Sfinţii ne pot ajuta. Şi iată ca dovadă o rugăciune pe care o găsim în Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos: „Acum ridic mâinile mele către voi Sfinţilor mucenici, pustnicilor, preacuvioşilor şi toţi Sfinţii, care vă rugaţi către Dumnezeu pentru toată lumea, să se mântuiască sufletul meu în ceasul morţii“.
Zis-a un bătrân: „Vorba cea multă de iscodire pentru Dumnezeu şi citirea cea cu multă cercetare a cuvintelor celor pentru credinţă, usucă lacrimile şi alungă umilinţa din om. Fiule, citeşte vieţile şi cuvintele Sfinţilor şi Preacuvioşilor Părinţi şi ele îţi vor lumina sufletul“ (Patericul egiptean). Luând aminte la cuvintele bătrânului, totdeauna, în ceas de ispită, să alergăm la Domnul Iisus Hristos, la Maica Domnului, să cerem ajutorul Sfinţilor şi să ne rugăm. Auzim adesea din gurile oamenilor necăjiţi expresia „Până la Dumnezeu te omoară Sfinţii“. Sfinţii n-au omorât şi nu vor omorî niciodată pe nimeni. Ei cunosc mai bine ca oricine porunca a opta: „Să nu ucizi!“. Sfinţii, sunt intercesori (mijlocitori)pentru noi în faţa lui Dumnezeu. Spre exemplu, noi spunem în rugăciunile noastre: „Sfinte Ioane Botezătorule, cel ce ai pătimit pentru Hristos şi ai luat îndrăzneală către Stăpânul, roagă-te pentru mine păcătosul, ca să mă mântuiesc pentru rugăciunile tale“. Folosirea expresiei „Până la Dumnezeu te omoară Sfinţii“ şi înţelegerea greşită a ei, poate să scoată din sufletul omului dorinţa şi bucuria de a aduce cinstire Sfinţilor. Expresia are acelaşi efect de îndepărtare de cele sfinte aşa cum se îndepărtează copiii de preot atunci când în mod totalmente greşit părinţii sau rudele lor îi sperie cu expresia „Dacă nu eşti cuminte îţi taie popa limba“.
Aşadar, dreptmăritori creştini, să nu folosim niciodată cele două expresii de mai sus, căci nu aparţin Ortodoxiei şi de mare ajutor ne este să strigăm cu CREDINŢĂ, cu NĂDEJDE şi cu DRAGOSTE, către Sfinţi: Toate oştile îngereşti, Înaintemergătorul Domnului, cei 12 Apostoli şi toţi Sfinţii, împreună cu Maica Domnului, rugaţivă pentru noi acum, în ceasul morţii şi în ceasul judecăţii noastre. Amin!
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Ceaslov, E.I.B.M., Bucureşti, 2001; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hrisos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Mathew Gallatiu, Însetând după Dumnezeu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Prof. N. Chiţescu, Pr. prof. Isidor Todoran, Pr. prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică (vol 2), Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 1995; Preot Prof. dr. Constantin Coman, Ion Vlăducă, Din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005; Preot Eugen Drăgoi, Sfinţi in travesti, Editura Anastasia, Galaţi 2002; Concordanţa biblică tematică, Editura Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000; Arhimandrit Ilie Cleopa, Călăuza în Credinţa Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de jos, Galaţi, 1991; Arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfintele Moaşte din România, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004; Hippolyte Delehaye, Sfinţii Stâlpnici, Editura Partener, Galaţi, 2005
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR
Motto: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel“ (Psalm 67:36). „ Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei“ (Psalm 15:3).
Iubiţi credincioşi,
Când spunem sfânt ne gândim la un om închinat lui Dumnezeu, un om care îşi însuşeşte sau deprinde starea de sfinţenie şi care atinge sfinţenia sau care este sfinţit. De la natură nimeni şi nimic nu este sfânt. Numai Dumnezeu singur este prin fire sfânt şi El împărtăşeşte sfinţenia Sa celor credincioşi şi chiar lucrurilor şi locurilor. Termenul de sfânt se foloseşte deopotrivă pentru fiinţe spirituale, persoane umane, locuri, lucrări sau obiective etc.. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate“.
Sfinţi sunt şi îngerii buni care, deşi fiinţe spirituale, nu au sfinţenia de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu. Ei se menţin în această stare prin efort şi slujire, căci cei care s-au trufit au căzut în neascultare şi au devenit demoni: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer“ (Luca 10:18). Multe texte biblice cuprind expresia „Sfinţii îngeri“ şi fac referire la lucrarea acestora.„Căci cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:38); „Corneliu sutaşul , om drept şi temător de Dumnezeu şi mărturisit de tot neamul iudeilor, a fost înştiinţat de către un sfânt înger“ (Faptele Apostolilor 10:22); „Va bea şi el (cel ce s-a închinat lui Antihrist) din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului“ (Apocalipsa 14:10).
Sfinţi sunt numiţi şi proorocii: „Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac“ (Luca 1:70); „Pe Care trebuie să-L primească Cerul până la vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac“ (Faptele Apostolilor 3:21).
Sfinţi sunt numiţi şi apostolii: „Care (Dumnezeu) în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscut fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul“ (Efeseni 3:5).
Sfinţi se numeau şi toţi creştinii care, curăţiţi de păcat prin harul Sfântului Botez s-au menţinut în el şi l-au sporit; se vorbeşte astfel de „toţi sfinţii“ şi chiar de „fraţi sfinţi“: „Sfinţilor şi credincioşilor fraţi întru Hristos, care sunt în Colose“ (Coloseni 1:2); „Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos“(Evrei 3:1). Alţii sunt sfinţi consacraţi, dovediţi sfinţi şi după moarte, prin darurile lor de sus şi prin minunile sau faptele şi viaţa lor sfântă de aici:„Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat“ (Matei 27:52).
Se spune
Se spune în Apocalipsă despre:
● „rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa 5:8),
● „răsplata sfinţilor“ (Apocalipsa 11:18), Despre cinstirea Sfintilor
● „războiul făcut împotriva sfinţilor martirizaţi“ (Apocalipsa 13:7-10),
● „despre răbdarea sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10),
● „sângele sfinţilor şi al mucenicilor“ (Apocalipsa 17:6, 18:24),
● „faptele cele drepte ale sfinţilor“ (Apocalipsa 19:8),
● „ceata sfinţilor“(Apocalipsa 20:9).
● Se spune despre femei sfinte: „Că aşa se împodobeau odinioară şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor“ (1 Petru 3:5).
● Se spune despre locuri şi obiecte sfinte. În predica de pe Munte, Domnul Iisus Hristos îndeamnă: „Nu daţi cele sfinte câinilor“ (Matei 7:6), înţelegând prin „cele sfinte“ adevărurile de credinţă sau chiar Sfintele Taine, care nu trebuie date celor ce le dispreţuiesc. Se vorbeşte despre cetatea sfântă(Ierusalimul), în care a propovăduit şi a pătimit Hristos: „Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate“ (Matei 4:5).
● Se spune despre Muntele Sfânt: „Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt“(2 Petre 1:18).
S f â n t e s t e n u m e l e l u i D u m n e z e u
► Dumnezeu-Tatăl este sfânt: „Ci după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii“ (1 Petru 1:15).
► Iisus Hristos este numit Sfânt: „Ce ai cu noi Iisuse Nazarinene? Ai venit să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu“ (Marcu 1:24). Tot Hristos este numit Arhiereu sfânt: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile“ (Evrei 7:26). Iar în alt loc este numit: „Cel ce sfinţeşte pe cei ce se sfinţesc“ (Evrei 2:11).
► Duhul Sfânt, ca al treilea ipostas divin, are această denumire şi însuşire care-I arată calitatea de sfinţitor. Duhul Sfânt este amintit în mai multe texte: „Acesta vă va boteza cu apă şi cu Duh Sfânt“ (Matei 3:11); „Iar când a auzit Elisabeta salutul Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt“ (Luca 1:41); „Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile“ (Faptele Apostolilor 1:5)...
C o m u n i c a r e a c u S f i n ţ i i
Sfinţii sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Hristos le spune Sfinţilor Apostoli: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute“ (Ioan 15:14-15); „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor“ (Psalm 138:17).
Sfinţii fac minuni. „Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece boli“ (Luca 9:1).
Sfinţii sunt pururea ai lui Dumnezeu. Acest lucru ne este descoperit de Sfântul Apostol Pavel: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:19).
Sfinţii sunt puternici înaintea lui Dumnezeu. „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“ (Iacov 5:16).
Sfinţii aud rugăciunile noastre. «Iar el (bogatul nemilostiv) a zis: „Rogu-te, dar, părinte (Avraame), să-l trimiţi (pe Lazăr) în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin (în iad)“» (Luca 16:27-28).
Sfinţii văd viaţa noastră. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru faţă de cei ce locuiesc pe pământ?“ (Apocalipsa 6:10).
Sfinţii se arată credincioşilor. „Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa bucurându-se“ (Faptele Apostolilor 8:39).
Sfinţii se roagă pentru oameni. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa 5:8).
Sfinţii ştiu dispoziţia noastră sufletească. «Iar Samuel a răspuns lui Saul şi i-a zis: „Eu sunt văzătorul; mergi înaintea mea pe deal, că aveţi să prânziţi cu mine astăzi, iar dimineaţă te voi lăsa să pleci şi tot ce ai pe inimă îţi voi spune“» (1 Regi 9:19).
P e S f i n ţ i t r e b u i e:
♦ Să-i iubim şi să-i respectăm. Dumnezeu îi spune regelui Abimelec, care a luat pe Sarra, femeia lui Avraam: „Acum dă înapoi femeia omului, că e prooroc şi se va ruga pentru tine şi vei fi viu; iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi ai tăi“ (Facerea 20:7);
♦ Să-i chemăm în rugăciuni. „Faceţi toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii“ (Efeseni 6:18);
♦ Să-i imităm cu credinţă. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe Filipeni: „Fraţilor, faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi“ ( Filipeni 3:17).
Sfinţii vor judeca lumea
Dintre oamenii care au trăit pe acest pământ unii au fost desăvârşiţi din timpul vieţii. Ceata sfinţilor nu-şi întrerupe slujirea lui Dumnezeu la moarte, ci sufletele lor vieţuiesc dimpreună cu îngerii şi toţi alcătuiesc „Biserica Triumfătoare“ din ceruri. Această slăvită existenţă după moarte au câştigat-o prin vieţuirea lor după canoanele Bisericii, prin curăţia lor şi prin credinţa lor fără prihană. Ei au fost din timpul vieţii în legătură neîntreruptă cu Dumnezeu şi astfel rămân şi după moarte. „Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, spune Hristos lui Dumnezeu Tatăl, le-am dat-o lor“ (Ioan 17:22). Cultul religios închinat sfinţilor este tocmai cinstirea ce le-o aducem, după îndemnul Mântuitorului. Sfinţii nu sunt adoraţi ca Dumnezeu nici veneraţi ca Maica Domnului, ci sunt cinstiţi în chip deosebit. Ei, care au fost slugi credincioase ale lui Dumnezeu cât timp au vieţuit pe pământ, nu încetează rugându-se pentru noi, acum când se află în ceruri. Să nu uităm că „Sfinţii vor judeca lumea“ (1 Corinteni 6:2). Alături de sărbătorile închinate Domnului nostru Hristos, Maicii Domnului, îngerilor, mai avem şi sărbători închinate Sfinţilor. Aceste sărbători trebuie să lucreze asupra vieţii noastre, să ne însufleţească şi să ne încălzească credinţa (cea din inimă) în bunătăţile duhovniceşti viitoare, să cultive pornirile bune, evlavioase. Dar unii creştini petrec aceste sărbători în păcat, le întâmpină cu o nechibzuită necredinţă, cu inima rece, nepregătiţi pentru înţelegerea măreţelor binefaceri pe care ni le-a dat Dumnezeu prin prăznuirea unui asemenea Sfânt sau a unui eveniment. Sfinţii, oameni ai lui Dumnezeu, au apreciat mai bine decât toţi cei de pe pământ importanţa răscumpărării neamului omenesc de către Dumnezeu, pogorârea din cer a Fiului lui Dumnezeu, învăţătura Sa, patimile, moartea, îngroparea, învierea şi înălţarea la cer, fiindcă ei şi-au închinat întreaga viaţă mântuirii lor şi semenilor şi au făcut-o din toată inima, cu fermitate, neabătut. Oare cum ne aud Sfinţii? Ne aud fiindcă sunt una cu noi în Duhul Sfânt, ca mădulare ale Bisericii lui Dumnezeu, al cărei Cap este Hristos şi care primeşte viaţă de la Duhul Sfânt. „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17:21).
Iată de ce trebuie să ne rugăm Sfinţilor: ei sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu este în ei şi de aceea ne ascultă, fiindcă sunt împreună cu Dumnezeu Cel Omniprezent. „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti...“ (Ecfonis).
Zic oamenii trufaşi: De ce să citesc scrierile Sfinţilor Părinţi? De ce să mă rog lor? Au fost oameni ca şi mine, mă rog lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu ţin seama de faptul că Dumnezeu Însuşi ne îndeamnă să apelăm la rugăciunile drepţilor: „Robul meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră...“ (Iov 42:8).
Luteranii spun: „De ce să le cerem Sfinţilor să se roage pentru noi? Putem să ne rugăm noi înşine lui Dumnezeu!“ Se contrazic ei înşişi, pentru că ei îi cer pastorului să se roage pentru ei. Să se roage fără pastor dacă au acces în mod direct la Dumnezeu. Cât sunt de orbi spiritual! Ei spun că rugăciunea către Sfinţi este idolatrie. Nu este adevărat.
► Pe Dumnezeu îl adorăm.
► Pe Maica Domnului o venerăm.
► Pe sfinţi îi cinstim.
Iată deci că nu îi adorăm pe Sfinţi ca pe Dumnezeu, nu ne închinăm lor, ci doar îi cinstim şi le cerem să se roage pentru noi.
Dacă îl chemăm pe un Sfânt cu convingere, cunoscând că ne este aproape întru Duhul Sfânt şi că ne ascultă rugăciunea , îndată ne vom simţi uşuraţi.
Cinstirea Sfinţilor nu este adorare, ci mai degrabă o expresie a iubirii şi a respectului pentru cei care prin vieţile lor şi prin morţile lor au apărat şi au păstrat vie pentru noi adevărata credinţă în Dumnezeu. Ei „au pavat“ pentru noi drumul către rai cu sfintele lor rugăciuni, cu lucrările lor sfinte, cu lacrimile şi chiar cu sângele lor. Este tipic pentru Biserica Ortodoxă că această cinstire se exprimă prin sărutarea icoanelor acestor sfinţi. Făcând aceasta, creştinul ortodox nu poate fi acuzat de idolatrie, fiindcă el nu cinsteşte o imagine, ci îşi dăruieşte iubirea faţă de cei reprezentaţi în icoane. Dacă pretindem că îl iubim pe Hristos trebuie să-i iubim şi pe cei pe care Dumnezeu îi iubeşte. Aceşti Sfinţi s-au ostenit să ridice Evanghelia împotriva forţelor întunericului, au săvârşit minuni şi vindecări cu puterea Duhului, şi-au vărsat sângele din iubire pentru Hristos. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii“ (Evrei12:1), cum putem să nu-i cinstim pe Sfinţi? În cinstirea noastră faţă de Sfinţi, noi, creştinii ortodocşi, nu facem altceva decât să exprimăm o atitudine care a fost vie în Biserică încă din primele zile ale naşterii ei. Spre exemplu, când Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a fost martirizat pentru Hristos (pe la anul 150), a fost trimisă o scrisoare tuturor Bisericilor, al cărei conţinut se referă la cinstirea Sfinţilor:„Nu este posibil pentru noi să ne lepădăm de Hristos, Care a pătimit pentru mântuirea fiecăruia într-atât încât să fie mântuită întreaga lume, nici să aducem slavă altcuiva. Pentru că doar lui Dumnezeu îi aducem slavă, iar pe mucenici, ca ucenici şi următori ai Domnului, îi cinstim pe temeiul iubirii lor extraordinare faţă de Hristos, ai cărui prieteni şi ucenici putem fi şi noi“.
D e s p r e S f i n t e l e m o a ş t e
Sfânta Biserică a osândit la sinodul al VII-lea de la Niceea pe cei care refuză cinstirea Sfintelor moaşte. Sfintele moaşte sunt o ilustrare a faptului că cel care-şi dă viaţa pentru Domnul şi pentru Evanghelia Sa no va pierde. Biserica a zidit lăcaşuri de închinare pe mormintele martirilor, iar sfintele antimise, fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie, trebuie să aibă o părticică din Sfintele moaşte. „Când un om poartă harul Duhului Sfânt, atât în trupul cât şi în sufletul lui e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte, cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi şi ale celor mai mari Sfinţi“ (Sfântul Siluan Athonitul). „Doar în Biserica dreptmăritoare a lui Dumnezeu este nestricăciunea moaştelor, iar în afara Bisericii Ortodoxe nu - adică, nici la catolici, nici la luterani, cu atât mai mult la evrei şi mahomedani. Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă cu inima nefăţarnică!“ (Sfântul Ioan de Kronstadt).
C i n s t i r e a S f i n t e l o r m o a ş t e
O consecinţă a lucrării dumnezeiescului Har în Sfinţi este păstrarea sfintelor moaşte. Din toate timpurile, rămăşiţele pământeşti ale omului au fost respectate şi înmormântate cu cinste. Trupurile sunt socotite drept temple ale Duhului Sfânt (1 Corinteni 6: 19) pentru care Sfântul Apostol Pavel vesteşte pedeapsă: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi“ (1 Corinteni 3:17). Dacă în „Vechiul Testament“ se spune: „Cel ce se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile“ (Numeri 19:11), în „Noul Testament“ Harul a adus în mare cinste trupurile sfinţilor.Sfântul Ioan Damaschin scrie despre posibilitatea lucrării dumnezeieşti prin Sfintele moaşte: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele Sfinţilor care zvorăsc în multe chipuri faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voia lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apa din piatră tare şi din falca măgarului, apă pentru Samson căruia îi era sete, mai este de necrezut că izvorăşte mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au Sfinţii de la Dumnezeu“. Cinstirea deosebită a Sfintelor moaşte e o practică creştină, care datează de la începutul creştinismului. În Martiriul Sfântului Policarp se spune: „Noi am îngropat într-un loc potrivit rămăşiţele sale, care sunt mai preţioase pentru noi decât diamantele cele mai de preţ“. Sfânta Scriptură vorbeşte despre minunile făcute cu brâiele şi ştergarele: „Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei“ (Faptele Apostolilor 19:12).
Se făceau minuni chiar şi numai cu umbra Sfântului Apostol Petru: „Încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei“(Faptele Apostolilor 5:15). Arătând că prin Sfintele moaşte „demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Părintele luminilor (Dumnezeu), peste cei care cer prin ei cu credinţă neîndoielnică acestea“,
Sfântul Ioan Damaschin pune o întrebare capitală privitoare la Sfintele moaşte: „Cum poate să facă minuni un corp mort?“, adică cum se păstrează moaştele şi cum pot continua lucrarea taumaturgică (vindecătoare) a Sfântului? La această întrebare Sfântul Ioan Damaschin a răspuns în marele său „Tratat despre cultul Sfintelor icoane“, arătând că Harul dumnezeiesc poate lucra tot atât de bine prin Sfântul trăitor în viaţă, prin moaştele şi prin icoana lui: „Sfinţii, scrie el, au fost plini de Duhul Sfânt încă de când erau în viaţă, iar la moarte în chip nelipsit se află Harul Sfântului Duh în sufletele lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile lor şi în Sfintele icoane, însă nu în mod substanţial, ci prin Har şi lucrare“.Sfântul Grigorie Palama îi combate pe cei care spun că nu mai avem nevoie astăzi de învăţătura Sfinţilor Părinţi: „Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Teologia sigură a creştinilor. Şi evident că dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nesocoteşte pe Sfinţi demni de credinţă?“
O c l a s i f i c a r e a S f i n t e l o r M o a ş t e
► Prima categorie cuprinde Moaştele tradiţionale, din cele mai vechi timpuri ce se cinstesc în chip deosebit în ţara noastră, dintre care amintim:
1. Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava aduse de Voievodul Alexadru cel Bun, de la Cetatea Albă la Suceava, în anul 1402.
2. Moştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi aduse în capitala Moldovei de Voievodul Vasile Lupu, în anul 1639.
3. Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou (Basarabov), din catedrala patriarhală, Bucureşti, dăruite Ţării Româneşti în timpul războiului rusoturc, din anii 1769-1774.
4. Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia aduse în Ţara Românească de Voievodul Radu Negru în secolul XVI şi aşezate în Biserica din Curtea de Argeş.
5. Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea BistriţaOlteană, aduse în anul 1496 de ctitorul ei, Barbu Craiovescu.
6. Moaştele Sfântului Calinic de la Cernica, fost episcop la Râmnicu Vâlcea, canonizat în anul 1955.
8. Moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit al Banatului între aniii 1650-1653, canonizat în anul 1956, cu moaşte întregi, în catedrala mitropolitană din Timişoara.
► A doua categorie de Moaşte sunt cele istorice, din primele secole creştine (III-IV), aflate în spaţiul dobrogean (Sciţia Mică). În această categorie intră Sfinţii martiri care au pătimit la gurile Dunării pentru Hristos, până în anul 323, când a murit împăratul păgân Liciniu şi s-a mutat capitala imperiului la Bizanţ. Tot în această categorie sunt cuprinşi şi Sfinţii ierarhi de la Tomis şi cuvioşii dobrogeni, din secolele IV-VII, ale căror moaşte se păstrează până astăzi, cum sunt moaştele Sfinţilor martiri de la Niculiţel, aflate în Mănăstirea Cocoş: Atalos, Zoticos, Camasis şi Filipos.
► A treia categorie de Sfinţi cu moaşte în România este formată din cuvioşi şi mucenici, fie canonizaţi, fie încă necanonizaţi, care s-au nevoit de-a lungul secolelor în ţara noastră şi în alte părţi, precum: Ţara Sfântă, Muntele Sinai, Muntele Athos, Mănăstirea Valaam din Rusia etc..
► A patra categorie cuprinde Sfinţi cu moaşte sau fără moaşte,canonizaţi la 20-21 iunie 1992, între care amintim: Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfinţii martiri Brâncoveni, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ etc..
► A cincea categorie de Sfinte Moaşte cuprinde numai părţi din moaştele unor Sfinţi, care se păstrează în catedrale, Biserici şi Mănăstiri, cum ar fi: Capul Sfântului Grigorie Teologul cinstit în Mănăstirea Slatina, Capul Sfintei muceniţe Tatiana cinstit în Catedrala mitropolitană din Craiova, mâna Sfintei Muceniţe Chiriachi cinstită în Catedrala episcopală din Huşi etc.
► A şasea categorie de moaşte şi oseminte binecuvântate din ţara noastră o formează numărul mare al sutelor de mii de preoţi şi credincioşi, care au pătimit muceniceşte pentru Hristos în închisorile din ţară, între anii 1948-1964, pentru credinţă şi neam, pentru apărarea Ortodoxiei.
Iată cât de bogată este ţara noastră în Sfinţi, care se roagă neîncetat în cer pentru noi toţi.
C e s p u n S f i n ţ ii P ă r i n ţ i d e s p r e S f i n ţ e n i e
„Noi fericim pe Sfinţi şi dorim pentru noi cununile lor, dar nu voim să-i urmăm în nevoinţele lor“ (Sfântul Efrem Sirul).
„Unde locuieşte sfinţenia, acolo nu trebuie să se suie fărădelegea în inima bărbatului drept“ (Herma).
„Trebuie cinstiţi Sfinţii, pentru că sunt prieteni ai lui Hristos, fii şi moştenitorii lui Dumnezeu...Voi sunteţi prietenii mei (Ioan 15:14-15)...
În umilinţă şi în milostenie faţă de cei lipsiţi, noi, credincioşii, să cinstim pe Sfinţi, căci prin aceasta mai ales se cinsteşte Dumnezeu“ (Sfântul Ioan Damaschin).
„Dacă admirăm pe Sfinţi, în adevăr, este pentru că, superiori tuturor semenilor lor, ei s-au socotit ca fiindu-le inferiori“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Sfinţii nu biruiesc numai plăcerile mesei, ei biruiesc de asemenea şi iubirea de argint, slava, gelozia şi toate patimile“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Alta este sfinţenia îngerilor şi alta este sfinţenia pe care trebuie s-o avem noi“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Sfânt este numai cel curat, iar curat este cineva nu numai când se fereşte de curvie, ci şi de lăcomie, de zavistie, de uşurătate şi de slava deşartă, de care pretutindeni trebuie să fugi“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Sfinţi se numesc aceia care sunt închinaţi lui Dumnezeu şi au îndepărtat viaţa lor de preocupări de rând, pentru a sluji Domnului. Un astfel de om este numit sfânt, pentru că el a încheiat cu toate celelalte îndeletniciri vulgare şi s-a făgăduit slujirii lui Dumnezeu. Cei care nu sunt sfinţi mor în păcatele lor. Cei care sunt sfinţi se pocăiesc pentru păcate, îşi simt rănile, înţeleg căderea lor, merg în căutarea unui preot, cerându-i tămăduire“ (Origen).
„Ca să devii sfânt în toate faptele şi mişcările tale, să veghezi să nu te cuprindă somnul şi nu oamenilor să placi în purtări, ci lui Dumnezeu“ (Sfântul Vasile cel Mare).
S ă - i c i n s t i m
„Să o cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu, pentru că este în sens propriu şi real Maica lui Dumnezeu. Să-l cinstim pe Sfântul prooroc Ioan, pentru că este Înaintemergător , botezător, apostol şi mucenic - căci după cum a spus Domnul, nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie mai mare decât Ioan, - pentru că acesta a fost primul propovăduitor al Împărăţiei. Să-i cinstim pe apostoli pentru că au fost fraţi ai Domnului, martori oculari şi slujitori ai pătimirii Lui „pe care Dumnezeu şi Tatăl cunoscându-i mai dinainte i-a hotărât să fie asemenea Fiului Lui“ (Romani 8:29).
Să-i cinstim pe Mucenicii Domnului, aleşi din toate categoriile sociale, pentru că sunt ostaşi ai lui Hristos şi au băut paharul Lui atunci când s-au botezat cu botezul morţii Lui, făcătoare de viaţă, aşa că au ajuns părtaşi pătimirii Lui şi ai slavei Lui. Înaintestătătorul lui este Protodiaconul şi Apostolul lui Hristos, primul mucenic, Ştefan. Să-i cinstim pe cuvioşii noştri Părinţi, pe purtătorii de Dumnezeu asceţi: „Care au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi, strâmtoraţi, îndurând rele, ei de care lumea nu era vrednică, rătăcind în locuri pustii, în peşteri şi în crăpăturile pământului“ (Evrei11: 37-38).
Să-i cinstim pe profeţii dinaintea venirii harului, pe patriarhi, pe drepţi, pe cei care au vestit mai dinainte venirea Domnului. Privind la traiul tuturor acestora, să le urmăm credinţa (Evrei 13:7), dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, stăruinţa în pătimiri, răbdarea până la sânge ca să avem părtăşie cu ei şi la cununile slavei“ (Sfântul Ioan Damaschin).
S f i n ţ i î n t r a v e s t i
Pelerinul însetat de viaţă duhovniceasă care vizitează Sfânta Mănăstire Neamţ poate afla cu uimire de la ghidul mănăstirii că între craniile de monahi păstrate în osuarul aşezământului se află şi cel al frumoasei grecoaice Calipso.Travestindu-se în călugăr, Calipso a vieţuit în această mănăstire, în secolul trecut, până la moartea sa. Cazul nu este singular. El are precedente încă din primele secole creştine. Mai multe sfinte femei, schimbându-şi portul femeiesc şi îmbrăcându-se în haine bărbăteşti au intrat în mănăstiri de monahi, ascunzându-şi identitatea vreme de zeci de ani. N-am întâlnit, din păcate, nici o situaţie când un bărbat să-şi acundă identitatea sub veşminte femeieşti şi să încerce să vieţuiască în vreo mănăstire de monahii. Sfânta Biserică Ortodoxă face amintire de 10 femei care au ales ca mod de vieţuire travestirea în călugări. Dintre acestea vom aminti doar două şi cu date sumare despre viaţa lor.
Cuvioasa Teodora (prăznuită pe 11 septembrie), din cetatea Alexandriei. La vârsta cuvenită s-a căsătorit. Dar, după o vreme, un tânăr bogat, „rănit de frumuseţea ei“, a apelat la sprijinul unei femei, care, cu vrăji diavoleşti, a înduplecat-o pe Teodora să păcătuiască cu acela spunându-i că: „numai păcatele pe care le luminează soarele le vede Dumnezeu, iar pe cele făcute în întuneric nu le vede“. Îndată după ce a săvârşit păcatul, şi-a dat seama că a fost înşelată, a apelat la sfatul unei stareţe pe care o cunoştea şi care a îndemnat-o să se pocăiască. S-a hotărât să aleagă calea călugăriei, dar nevoind să fie oprită de soţul ei, sa îmbrăcat în haine de monah, şi-a schimbat numele în Teodor şi a intrat într-o mănăstire cu numele Octodecat, unde „se pocăia şi plângea pentru păcatul său“. După doi ani de osteneli a fost acuzată de desfrânare şi i s-a adus în mănăstire un copil, ca şi cum ar fi fost al ei. A luat pruncul şi l-a crescut, dar pentru păcatul săvârşit i s-a dat canon să vieţuiască în afara mănăstirii. Şapte ani a îndurat gerul iernii şi arşiţa verii, după care fraţii s-au îndurat permiţându-i revenirea în mănăstire. Dar n-au aflat că este femeie decât după ce Dumnezeu a hotărât mutarea Teodorei la cele cereşi. Copilul pe care l-a crescut ca şi cum ar fi fost al său, a ajuns stareţul acelei mănăstiri.
Sfânta muceniţă Eugenia era din Roma. Însoţindu-şi părinţii în Alexandria unde Filip, tatăl ei, primise o înaltă dregătorie, sfânta a hotărât să părăsească plăcerile vieţii lumeşti. Se pare că una dintre slugile sale o iniţiase în tainele creştinismului. Într-o noapte, îmbrăcându-se în haine bărbăteşti, a luat cu ea două din slugi şi a fugit de acasă la un episcop numit Elin, de la care a primit Taina Botezului. Apoi tunzânduşi părul capului şi-a luat numele de Eugeniu. Pentru alesele virtuţi şi osteneli întru desăvârşire, Eugeniu a fost aproape silit să preia stăreţia acelei mănăstiri. Tatăl său o căuta cu disperare, căci dispăruse de acasă în chip tainic. Neaflând-o, după multe osteneli, a fost înşelat de vrăjitori care i-au spus că „fiica sa este răpită la ceruri şi aşezată între zei“. De aceea, crezând el această poveste, a făcut un idol de aur cu chipul Eugeniei şi l-a aşezat spre cinstire în Alexandria, mângâindu-se în supărarea sa. După o perioadă de timp, pretextând o boală grea, una dintre vizitatoarele mănăstirii, Melantia, care s-a îndrăgostit nebuneşte de chipul stareţului Eugeniu, a ajuns cu vicleşug în chilia acestuia încercând necinstirea hainei monahale. Refuzul Sfintei a determinat-o pe femeia dornică de plăceri neîngăduite s-o calomnieze la prefectul oraşului, care era chiar tatăl Eugeniei. Chemată, în calitate de stareţ, cu toată obştea la judecată, Sfânta Eugenia a fost nevoită să-şi vădească adevărata identitate, spre stupoarea tuturor. Impresionat, tatăl Sfintei a părăsit cele lumeşti şi botezându-se în numele Sfintei Treimi a primit mai târziu cununa de mucenic. Sfânta Eugenia şi-a sfârşit viaţa muceniceşte prin decapitare în anul 262, în persecuţia declanşată de împăratul Valerian, iar Biserica face prăznuirea ei pe 24 decembrie.
S f i n ţ i s t â l p n i c i
Mai aproape de Dumnezeu şi, doar aparent, mai departe de oameni, stâlpnicii au fost nişte sfinţi. Habitatul îngust, expunerea la ploaie, vânt, ger şi arşiţă, lipsurile de tot felul se conjugau cu atacurile în valuri ale legiunilor de demoni dornici de a pogorî de pe astfel de înălţimi pe curajoşii asceţi. Cu toate acestea nu modul de vieţuire, cu adevărat original şi extrem de auster, contează în rândul stâlpnicilor, nici numărul mare de ani al unei astfel de nevoinţe, ci rezultatele duhovniceşti ale înălţării pe stâlp care coborau din vârful coloanelor către ucenici sau mulţimea credincioşilor. Iată drept exemplu viaţa Sfântului Simeon stâlpnicul. Tatăl său şi mama sa s-au stabilit în Antiohia. Nu au putut avea copil decât în urma rugăciunilor stăruitoare. Încă de la naştere, pruncul a refuzat să sugă de la sânul drept. Copilul a fost botezat la 2 ani şi după Botez a început să vorbească. Timp de 7 zile a fost auzit zicând: „Am tată şi n-am tată; am mamă şi n-am mamă“. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. De atunci, copilul a avut mai multe viziuni şi într-o zi, îndemnat de un înger îmbrăcat în alb s-a dus în munţi, unde a vieţuit cu animalele pădurii. Nu departe de acel loc se afla un schit şi un stâlpnic pe nume Ioan care fusese prevenit pe cale supranaturală de venirea lui Simeon . La rugămintea lui Simeon, lângă stâlpul lui Ioan s-a mai înălţat încă un stâlp pe care acesta s-a urcat deşi avea doar 7 ani. Asaltat de demoni încă din acea vreme, el a rezistat cu tenacitate, iar în timpul unei furtuni violente care s-a dezlănţuit într-o noapte, a reuşit cu mult curaj să se ţină în vârful stâlpului. Copilul se bucura încă de pe vremea aceea de harul vindecării bolnavilor şi cel al exorcizării posedaţilor de diavol. Lumea a început să vină la el în număr tot mai mare. Într-o zi s-a încins la brâu cu o frânghie pe care a strâns-o peste măsură, punându-şi viaţa în pericol. Când bătrânul său i-a poruncit să o mai slăbească puţin, Simeon i-a spus că nu a făcut altceva decât să dea ascultare unui glas venit din cer. Înţelepciunea îi venea, aşadar, din cer şi unul din călugări a văzut în acel moment un porumbel care s-a coborât şi s-a aşezat lângă copil. Adesea, în timpul iernii, se întâmpla să dăruiască veşmântul său, singurul de altfel, vreunui cerşetor. El inventa mereu tot felul de cazne. Timp de un an, spre exemplu, a stat doar ghemuit cu toate că i-au apărut răni grozave pe trup. Aceste răni s-au vindecat ca prin minune. A proorocit sfârşitul bătrânului său, adică al lui Ioan stâlpnicul. Sub acoperămânul unui cort care nu lăsa să treacă nici un fel de lumină, Simeon reuşea să-şi prelungească rugăciunea până pe la ora nouă. Se ruga în timpul nopţii stând spânzurat de braţul stâng şi lovindu-se cu putere în piept cu mâna dreaptă. I se întâmpla să se lipsească de somn câte o lună de zile şi, odată când se ruga Mântuitorului să-l ierte de cele de trebuinţă, a auzit un glas care-l îndemna:„Mai trebuie să şi dormi“. Viziunile şi minunile au continuat. Un mort a fost readus la viaţă şi drept urmare, numărul bolnavilor şi al oamenilor posedaţi de diavol care veneau spre vindecare a crescut în aşa măsură, încât Sfântul Simeon a fost nevoit să ceară ajutor ucenicilor săi. Unui sărman care venise să-i ceară de pomană, Sfântul i-a dat singurul lucru pe care-l avea: hainele. Era luna noiembrie şi pustnicul rămase aproape gol, în bătaia tuturor intemperiilor, până în luna iunie a anului următor. Când ciuma se abătu asupra Antiohiei, mai mulţi ucenici îi căzură victimă. Printre ei se afla şi Conon, călugărul cel mai înflăcărat. Sfântul Simeon avu o revelaţie şi, prin rugăciuni fierbinţi ajutate de harul divin, reuşi să-l readucă la viaţă. Un preot georgian îi ceru Sfântului câteva fire de păr pe care le închise ca într-un sipet, într-o cruce, în capela sa şi prin puterea acestora săvârşi multe minuni. La vârsta de 33 de ani a acceptat cu mare greutate să fie hirotonit. Simţindu-şi aproape sfârşitul, Sfântul Simeon îi chemă pe ucenicii săi şi le destăinui cum Mântuitorul, ascultându-i ruga, l-a eliberat de trebuinţa de a mânca. Şi aşa şi-a dat obştescul sfârşit.
M i n u n i s ă v â r ş i t e p r i n S f i n ţ i
Dintre Sfinţii care au făcut minuni în timpul vieţii, dar şi după moarte, prin Sfintele lor moaşte, vom aminti câţiva din ţara noastră. Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.
Prin toamna anului 1969, întro seară, a fost adus la Sfintele Moaşte un om mut. Din lucrare diavolească, el nu putea vorbi nimic, însă judeca normal.„Cum ai amuţit, frate?“ l-au întrebat preoţii lângă Sfânta raclă. Iar el, luând un creion, a scris pe hârtie următoarele: „Pe când mă întorceam seara cu căruţa de la câmp, deodată mi-au ieşit înainte nişte ţigani cu instrumente muzicale în mâini şi s-au suit în căruţă alături de mine. Atunci eu am rămas mut de frică şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Calul m-a adus singur acasă...“ Preoţii i-au citit molitfele Sfântului Vasile cel Mare, i-au făcut Sfântul Maslu şi l-au miruit. Apoi l-au pus să citească, stând în genunchi lângă raclă, acatistul Sfântului Ioan cel Nou. A citit în taină acatistul, s-a închinat şi apoi a dormit acolo în mănăstire. Dimineaţa, când s-a sculat, omul era complet sănătos. Duhul cel rău fugise de la el şi vorbea normal. Mulţumind Domnului şi Sfântului Ioan cel Nou s-a dus acasă plin de bucurie.
Sfânta Parascheva.
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit graiul brusc. Mama lui a alergat supărată pe la doctori, dar fără rezultat. În cele din urmă s-a dus împreună cu copilul să se roage la moaştele Sfintei Parascheva. În timp ce mama se ruga aşezată în genunchi şi cu lacrimi în ochi, deodată copilul, care nu vorbise nici un cuvânt un an de zile, a strigat: „Mamă! Mămică!“. Mama copilului, plină de bucurie şi de uimire, l-a întrebat şi alte cuvinte să se convingă că într-adevăr poate vorbi. Iar copilul, arătând cu degetul Moaştele Cuvioasei Parascheva, a zis: „Aici este Doamne, Doamne!“ Apoi mama copilului a căzut din nou în genunchi la moaştele Cuvioasei, i-a mulţumit cu lacrimi pentru minunea făcută şi s-a întors fericită la casa ei.
Sfântul Ghelasie de la Râmeţ.
Odată, fiind cu ucenicii la strângerea fânului şi fiind mare arşiţă, Cuviosul Ghelasie a căzut în genunchi la rugăciune. Apoi, închinându-se, a lovit cu toiagul în pământ, de unde a ieşit un izvor cu apă rece, care se vede până astăzi şi este numit „Fântâna vlădichii“.
Sfântul Iosif de la Partoş.
Un incendiu devastator a cuprins oraşul Timişoara, au ars multe case şi au murit mulţi oameni.
Sfântul Iosif a ieşit din Biserica de lemn unde slujea şi a căzut în genunchi la rugăciune. Îndată au apărut nori negri şi o ploaie torenţială a stins focul, spălând urmele pârjolului. Iar când Sfântul s-a ridicat, pe cer s-au arătat şapte curcubee unul peste altul şi lumea a putut să vadă că veşmintele mitropolitului Iosif erau în chip minunat neatinse de ploaie. După aceea Sfântul Iosif s-a închis în chilie şi nu a fost văzut de nimeni trei zile.
Sfântul Calinic de la Cernica.
Mărturisesc credincioşii care au luat parte la slujba de canonizare din 23 octombrie 1955, că, în timp ce cortegiul ierarhilor şi al preoţilor înconjura Biserica cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Calinic împreună cu mii de închinători, deodată, un copil din mulţime, de vreo 12 ani, a început să strige: Mamă, dezleagă-mă la ochi că văd! Mamă, dezleagă-mă, că văd! Ce se întâmplase? Printre credincioşi se afla şi o femeie dintr-un sat cu un copil bolnav. Avea infecţie la ambii ochi, nu vedea şi era bandajat. Îl aduseseră pentru Sfântul Maslu. Dar în timpul procesiunii, mărturiseşte copilul, a venit cineva la el îmbrăcat în haine preoţeşti şi l-a uns cu o peniţă pe tot trupul, însemnându-l cu semnul crucii. Apoi i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos! Era Sfântul Calinic! Copilul şi-a recăpătat vederea prin rugăciunile Sfântului.
Sfântul Grigorie Decapolitul.
Prin anul 1920, o femeie, anume Maria, din comuna Cacova, Judeţul Vâlcea, lucrând în ziua de 27 Iulie - Sfântul Pantelimon - la culesul prunelor, a căzut din pom, paralizând în întregime. După câteva zile au adus-o rudele ei la moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul pentru sfintele slujbe. Însoţitorii au trecut-o cu mare greutate de trei ori pe sub sfânta raclă. La urmă a început să deschidă ochii. Tot timpul Sfintei Liturghii a stat culcată pe o pătură, alături de sfintele moaşte. După ce i s-a făcut Sfântul Maslu, îndată şi-a revenit în simţiri. Ea se vindecase prin minune de cumplita ei paralizie. Apoi a cerut să fie ridicată în picioare, a trecut singură din nou pe sub sfânta raclă, a făcut metanii de mulţumire şi s-a urcat în munte, la peştera Sfântului Grigorie, împreună cu cei care o aduseseră.
Sfântul Dimitrie Basarabov.
Într-o comună din marginea capitalei trăia o familie, soţ şi soţie, fără copii. Soţul era un beţiv înrăit, nervos care se certa mereu cu femeia lui şi o înjura. Iar biata femeie, mult mai credincioasă, răbda cum putea acest calvar din casa ei. Prin anul 1955 bărbatul ei a paralizat. Stătea mai mult în pat. Îl îngrijea soţia. Dar acum din cauza paraliziei devenise şi mai nervos. Permanent o înjura, o ameninţa şi chiar o lovea cu ce găsea în cale. Într-o zi, după amiaza, femeia a venit plângând la Catedrala patriarhală din Bucureşti să se închine la sfintele moaşte şi să dea un pomelnic pe 6 săptămâni pentru soţul ei. După ce i-a spus preotului cu lacrimi durerea ei, l-a întrebat ce ar mai putea face, că nu mai putea răbda. Preotul a sfătuit-o să aibă răbdare că în felul acesta se vor mântui amândoi, unul prin celălalt. I-a citit o rugăciune, i-a primit pomelnicul şi a îndemnat-o să citească acatistul Sfântului Dimitrie chiar lângă raclă. După un timp, femeia i-a spus preotului că a citit acatistul şi că se duce acasă şi apoi ce-o vrea Dumnezeu...
A ajuns acasă seara târziu. S-a furişat încet în casă şi s-a culcat în altă cameră. Pe la miezul nopţii bolnavul a început să strige cu glas mare: -Marie, unde eşti? Vino repede încoace! -Iată am venit. Ai nevoie de ceva? -Unde ai fost? Te-ai dus la Bucureşti şi ai chemat un doctor să mă consulte? -Nu omule, n-am chemat nici un doctor din Bucureşti. -Cum nu? Acum a fost doctorul la mine şi mi-a spus că tu l-ai chemat să mă consulte! De ce n-ai venit să-i plăteşti? Chemi doctorul şi-l laşi să plece aşa? A plecat acum 5 minute de la mine. S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti! -Şi te-a consultat? a întrebat femeia. -M-a uns cu untdelemn pe mâini şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să te mai înjur, că mă vindec. Deci, te rog iartă-mă Marie, că de acum nu te mai supăr. Dar nu uita, dimineaţă să te duci la Bucureşti să plăteşti datoria doctorului . Ştii tu unde locuieşte că tu l-ai chemat. Într-adevăr, a doua zi dimineaţa, soţul s-a sculat pe picioarele sale şi în două zile s-a făcut complet sănătos. A alergat femeia la Bucureşti şi i-a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie Basarabovpentru această minune pe care i-a destăinut-o şi preotului.
Dialog între un eterodox şi un ortodox despre cinstirea Sfinţilor
Eterodoxul. Din care pricină voi ortodocşii vă închinaţi Sfinţilor şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuirea voastră. Căci nu există decât un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, după cuvântul Sfântului Apostolului Pavel: „Unul este Dumnezeu, Unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Cel ce s-a făcut om, Iisus Hristos“ (1 Timotei 2:6). Preotul. Într-adevăr nimeni în afară de Iisus Hristos nu este mijlocitor înaintea Tatălui. Nimeni în afară de Hristos nu ne poate mântui de păcate. Cinstind pe Sfinţi însă, nu îi punem în locul lui Hristos nici alături de El. Când Sfinţii se roagă pentru noi, ei cer la Hristos mântuirea noastră. Sfinţii, prin rugăciunile lor, cer mântuirea noastră, dar nu o dau ei înşişi ca Hristos.
De aceea noi nu ne închinăm Sfinţilor şi îngerilor aşa cum ne închinăm lui Dumnezeu.
Cultul care se aduce lui Dumnezeu este cel de ADORARE (latria).
Cultul adus Maicii Domnului este de VENERARE (hiperdulia).
Cultul care se aduce îngerilor este de CINSTIRE ( dulia).
Iată aşadar că sunt trepte diferite de cinstire. Un dicton patristic spune„Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea“.
Sfinţii încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel Avraam s-a rugat pentru Avimelec (Facerea 20:17), Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor. Eterodoxul. Cum pot Sfinţii să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie să aşteptăm mântuirea numai de la Hristos, Mântuitorul şi Mijlocitorul mântuirii noastre, după cum este scris: „Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor întru care să ne mântuim“ (Faptele Apostolilor 4:12). Deci, nu este nevoie să ne adresămSfinţilor, dacă vrem să dobândim mântuirea.
Preotul. Dimpotrivă, este nevoie de rugăciunile Sfinţilor pentru că aceşti Sfinţi au posibilitatea, în cer, de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mântuirea noastră. Aceasta se arată luminat din cuvântul Apocalipsei (5:8). Rugăciunile Sfinţilor sunt duse la Dumnezeu, iar Sfinţii nu se roagă numai pentru ei, după cum am arătat mai sus despre Avraam şi Moise. Asemenea Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru creştinii din Filipi, după cum el însuşi ne spune: „Mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc despre voi, căci pururea, în rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre...“ (1 Tesaloniceni 1:2-3).
Deci, din cele de mai sus se vede clar că Sfinţii au posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. De asemenea Dumnezeu trimite pe îngerii Săi spre ajutorul celor ce se roagă Lui: „Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului, Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pământul în care m-am născut, Care mi-a grăit şi Care mi S-a jurat, zicând: Ţie-ţi voi da pământul acesta şi urmaşilor tăi, Acela va trimite pe îngerul Său înaintea ta şi vei lua femeie feciorului meu de acolo“ (Facerea 24:7). Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniil şi îl scoate pe el de la sacrificarea în arenă (Dan 6:22).
Şi Sfântul Apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, care se trimit spre ajutorul celor ce vor să se mântuiască: „Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?“ (Evrei 1:14). Cine primeşte pe Sfinţi, primeşte pe Hristos: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine“ (Matei 10: 40). Din mărturiile scripturistice menţionate, se vede că Sfinţii şi îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru oameni prin rugăciunile lor, ca prieteni ai lui Dumnezeu(Ioan 15:14), ca iubiţi ai lui Dumnezeu (Dan 10:19), ca nişte casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2:19).
Iubiţi credincioşi,
Cei care refuză să cinstească Sfinţii, de fapt îi ignoră pe cei ce au câştigat cununa. Sfinţii sunt cei care au murit biruitori şi ei ne încurajează şi ne conduc în braţele întinse ale Stăpânului. Când drept-credincioşii afirmă că adevărul este numai în Biserica Ortodoxă sunt consideraţi de unii, înguşti la minte sau chiar fundamentalişti. Citind cartea „Însetând după Dumnezeu“vom vedea că un pastor protestant, Matthew Gallatiu, însetat după Adevăr, ajunge el însuşi să se convertească la Ortodoxie. Iar extraordinara sa demonstraţie în această carte despre rătăcirile protestante este foarte interesantă. După cuvântul acestui fost pastor protestant, Adevărul trebuie găsit în Biserica istorică însăşi, nu în interpretările subiective ale teologiei protestante.
Sfinţii sunt vii pentru creştinii ortodocşi, după cum este Sfânta Tradiţie şi de aceea suntem siguri că Sfinţii ne pot ajuta. Şi iată ca dovadă o rugăciune pe care o găsim în Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos: „Acum ridic mâinile mele către voi Sfinţilor mucenici, pustnicilor, preacuvioşilor şi toţi Sfinţii, care vă rugaţi către Dumnezeu pentru toată lumea, să se mântuiască sufletul meu în ceasul morţii“.
Zis-a un bătrân: „Vorba cea multă de iscodire pentru Dumnezeu şi citirea cea cu multă cercetare a cuvintelor celor pentru credinţă, usucă lacrimile şi alungă umilinţa din om. Fiule, citeşte vieţile şi cuvintele Sfinţilor şi Preacuvioşilor Părinţi şi ele îţi vor lumina sufletul“ (Patericul egiptean). Luând aminte la cuvintele bătrânului, totdeauna, în ceas de ispită, să alergăm la Domnul Iisus Hristos, la Maica Domnului, să cerem ajutorul Sfinţilor şi să ne rugăm. Auzim adesea din gurile oamenilor necăjiţi expresia „Până la Dumnezeu te omoară Sfinţii“. Sfinţii n-au omorât şi nu vor omorî niciodată pe nimeni. Ei cunosc mai bine ca oricine porunca a opta: „Să nu ucizi!“. Sfinţii, sunt intercesori (mijlocitori)pentru noi în faţa lui Dumnezeu. Spre exemplu, noi spunem în rugăciunile noastre: „Sfinte Ioane Botezătorule, cel ce ai pătimit pentru Hristos şi ai luat îndrăzneală către Stăpânul, roagă-te pentru mine păcătosul, ca să mă mântuiesc pentru rugăciunile tale“. Folosirea expresiei „Până la Dumnezeu te omoară Sfinţii“ şi înţelegerea greşită a ei, poate să scoată din sufletul omului dorinţa şi bucuria de a aduce cinstire Sfinţilor. Expresia are acelaşi efect de îndepărtare de cele sfinte aşa cum se îndepărtează copiii de preot atunci când în mod totalmente greşit părinţii sau rudele lor îi sperie cu expresia „Dacă nu eşti cuminte îţi taie popa limba“.
Aşadar, dreptmăritori creştini, să nu folosim niciodată cele două expresii de mai sus, căci nu aparţin Ortodoxiei şi de mare ajutor ne este să strigăm cu CREDINŢĂ, cu NĂDEJDE şi cu DRAGOSTE, către Sfinţi: Toate oştile îngereşti, Înaintemergătorul Domnului, cei 12 Apostoli şi toţi Sfinţii, împreună cu Maica Domnului, rugaţivă pentru noi acum, în ceasul morţii şi în ceasul judecăţii noastre. Amin!
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Ceaslov, E.I.B.M., Bucureşti, 2001; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hrisos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Mathew Gallatiu, Însetând după Dumnezeu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Prof. N. Chiţescu, Pr. prof. Isidor Todoran, Pr. prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică (vol 2), Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 1995; Preot Prof. dr. Constantin Coman, Ion Vlăducă, Din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005; Preot Eugen Drăgoi, Sfinţi in travesti, Editura Anastasia, Galaţi 2002; Concordanţa biblică tematică, Editura Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000; Arhimandrit Ilie Cleopa, Călăuza în Credinţa Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de jos, Galaţi, 1991; Arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfintele Moaşte din România, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004; Hippolyte Delehaye, Sfinţii Stâlpnici, Editura Partener, Galaţi, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.