Îndrăciţii reacţionează la orice este sfânt, Cuviosul Paisie Aghioritul

- Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit, iar nu bolnav psihic?

- De aceasta îşi poate da seama şi un medic simplu dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci când se apropie de ceva sfânt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai puţină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfinte moaşte, se împotrivesc deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te apropii de cei îndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată, la o priveghere în Sfântul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune gândul cum că un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am aşezat în strana alăturată şi am lipit de el crucea mea, ce are o părticică din Sfântul Lemn. A sărit în sus şi s-a dus în altă parte. Când a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăşi lângă el. A făcut la fel. Atunci am înţeles că într-adevăr avea diavol.

Când îmi aduc la Colibă copii şi îmi spun că au diavol, ca să mă încredinţez dacă sunt îndrăciţi, de multe ori iau o părticică din Sfintele Moaşte ale Sfântului Arsenie şi o ascund în palmă. Şi să vedeţi, deşi am amândouă palmele închise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mâna în care ţin sfintele moaşte. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacţionează deloc. Alteori le dau apă în care mai înainte băgasem părticica de Sfintele moaşte, şi dacă au diavol nu o beau, se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întâi dulciuri, ca să i se facă sete, şi după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Cum a gustat puţin, a început să strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea?”. „Nimic”, îi spun. „Ce-mi faci? Mă arde”, a strigat. „Nu te arde pe tine; pe altcineva îl arde”, îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, şi dădea din mâini şi din picioare… Păţise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem.

Vă aduceţi aminte şi de acel student care a venit aici mai demult? „Am diavol înlăuntrul meu, îmi spunea, şi mult mă tiranizează. Sufăr mucenicie de la diavol, pentru că mă sileşte să spun şi cuvinte murdare. Am ajuns la deznădejde. Simt că mă presează înlăuntru, că mă strânge când aici, când dincoace”, şi sărmanul îşi arăta pântecele, pieptul, coastele, mâinile. Deoarece era foarte sensibil, ca să nu-l rănesc, ci să-l mângâi, i-am spus: „Ascultă, nu ai diavol înlăuntrul tău, ci o înrâurire diavolească din afară te chinuieşte”. Când am mers în biserică, le-am spus surorilor ce erau acolo să facă rugăciune pentru făptura cea nefericită a lui Dumnezeu, iar eu am luat din altar o părticică din sfintele moaşte ale Sfântului Arsenie, m-am apropiat de el şi l-am întrebat din nou: „Unde te strânge şi te chinuie diavolul? Unde crezi că se află?”. Mi-a arătat atunci coasta sa. „Unde? Aici?”, l-am întrebat şi mi-am lipit palma cu sfintele moaşte de coasta lui. Imediat a scos un urlet. „M-ai ars, m-ai ars! Nu pleci… O!… O!… Nu plec!”. Striga, ocăra, spunea cuvinte murdare. Atunci am început să spun în sinea mea: „Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase, alungă duhul cel necurat din făptura Ta”, şi-l însemnam cu sfintele moaşte în chipul crucii. Iar aceasta s-a făcut timp de douăzeci de minute. După aceea diavolul a început să-l chinuie şi să-l arunce la pământ. Făcea tumbe. Costumul său se umpluse de praf. L-am ridicat în picioare. Tremura din tot trupul şi făcea mişcări spasmodice puternice. S-a prins de catapeteasmă ca să se sprijine. De pe mâinile lui curgea transpiraţie rece precum este roua de pe câmp. Peste puţin timp a plecat diavolul şi s-a liniştit. S-a slobozit şi acum este foarte bine (…)

Mulţi îndrăciţi se chinuiesc pentru ca să se înţelepţească alţii. Deoarece văzându-i cât se chinuiesc aceia, îşi fac probleme, îşi vin întru simţire şi se pocăiesc. Să nu credeţi că toţi cei care se îndrăcesc au mai multe păcate decât alţii. Ci îngăduie Dumnezeu să se îndrăcească şi astfel aceştia se înjosesc, se smeresc, îşi plătesc păcatele, iau plată, dar sunt ajutaţi şi cei care îi văd cum se chinuiesc. Desigur, poate cineva va spune că există oameni care fac o mulţime de păcate şi totuşi nu se îndrăcesc. Cum de se întâmplă aceasta? Când omul a ajuns la nesimţirea desăvârşită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-unanume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mântuiască.

Sursa: „Cuvinte III, Nevoinţă duhovnicească”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos