Sfînta Teodora de la Sihla

    (7 august)
    Această floare duhovnicească de mare preţ şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pămîntul binecuvîntat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vînători-Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi "armaş", adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa).

    Fiica mai tînără s-a mutat curînd la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungînd la vîrsta rînduită, a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tînăr evlavios din Ismail. Dar, neavînd ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna atît duhovnicul şi firea ei singuratică, cît şi rîvna pentru rugăciunea de taină şi amintirea marilor sihaştri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ - vechii ei sfătuitori. Astfel, fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar după doi ani şi soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amîndoi pe calea sfinţeniei şi a mîntuirii. Fiecare călugăriţă din schit se nevoia cu mare rîvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind aleasă şi întărită de harul Duhului Sfînt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească.

    După cîţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptînd să treacă primejdia şi mînia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora. S-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mîna lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdînd multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări.

    Răposînd stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în patria ei mult iubită din părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce mai întîi s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mînăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvîntarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o că de va răbda asprimea vieţii pustniceşti, să rămînă acolo pînă la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe.

    Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei. Apoi un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit şi de peştera care îi poartă numele pînă astăzi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, uitată de lume, îndurînd multe ispite şi năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gînduri şi, mai ales, frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din cînd în cînd, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.

    După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobîndit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu mai suferea nici de frig, nici de foame; nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobîndise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfînt.

    Odată, năvălind turcii să prade mînăstirile şi satele, au ajuns pînă la Sihla, iar Sfînta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mîinile lor, zicînd: "Doamne, scapă-mă din mîinile păgînilor!" În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stînca din fundul peşterii, aşa cum se vede pînă astăzi, iar mireasa lui Hristos, ascunzîndu-se în pădure, s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfînta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, încît i se lumina faţa, iar trupul ei se ridica de la pămînt, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărîmituri de pîine de la trapeza schitului Sihăstriei, iar apă bea din scobitura unei stînci din apropiere, numită pînă astăzi "Fîntîna Sfintei Teodora".

    Ajungînd Sfînta Teodora aproape de sfîrşitul vieţii şi cunoscînd că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine, înainte de obştescul sfîrşit. Astfel, cu rînduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărîmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc, căci gîndea că trăieşte în munţii Sihlei un sihastru sfînt.

    Astfel mergînd ei, i-a cuprins noaptea şi, rătăcind în pădure, se rugau şi aşteptau să se facă ziuă. Apoi, observînd înaintea lor o rază de lumină, ce se ridica ca un stîlp la cer, s-au apropiat şi au văzut o femeie luminată la chip înălţată de la pămînt şi rugîndu-se cu mîinile în sus. Era Sfînta Teodora. Atunci cuvioasa, cunoscînd venirea lor, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: "Mulţumesc, Ţie Doamne, că m-ai ascultat!" Apoi a zis celor doi fraţi: "Nu vă temeţi, fraţilor, căci sînt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întîi aruncaţi-mi o haină să mă îmbrac, că sînt goală!"

    Apoi, chemîndu-i, le-a spus viaţa şi sfîrşitul ei apropiat şi le-a poruncit, zicînd: "Coborîţi la Sihăstria şi spunţi egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie cu Trupul şi Sîngele lui Hristos!" Iar ei i-au spus: "Cum să ajungem la schit noaptea, căci nu cunoaştem drumul?" Atunci Sfînta Teodora le-a răspuns: "Mergeţi după lumina care se vede înaintea voastră şi numaidecît veţi ajunge!"

    Călăuziţi de această lumină cerească, fraţii au ajuns repede la schit la miezul nopţii, pe cînd toca de Utrenie. Iar dimineaţă s-au întors la peşteră cu ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, aducînd Preacuratele Taine. După ce Sfînta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi a rostit ultimele sale cuvinte, zicînd: "Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!" În clipa aceea Cuvioasa Teodora şi-a dat fericitul ei suflet în braţele lui Hristos. Iar trupul ei, purtător de bună mireasmă a fost prohodit şi a fost aşezat cu cinste de cei doi părinţi în peştera în care s-a nevoit.

    Vestea despre viaţa, nevoinţa şi mutarea la cele cereşti a Sfintei Teodora s-a răspîndit repede în toate mînăstirile şi satele din Moldova şi chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la sfintele ei moaşte din peşteră călugări şi credincioşi de prin sate, şi mai ales cei bolnavi şi se vindecau de suferinţele lor, căci trupul ei preamărit cu neputrezirea, era izvorîtor de bună mireasmă şi făcea minuni. Unii sărutau sfintele ei moaşte; alţii îşi aşezau bolnavii de racla ei, iar alţii se spălau cu apă din "Fîntîna Sfintei Teodora" şi primeau ajutor şi mîngîiere.

    Moaştele Cuvioasei Teodora, numită şi "pămînteana", a stat în peştera ei de la Sihla ca la 100 de ani, bucurîndu-se de o profundă venerare, mai mult decît alţi sfinţi români. Apoi ctitorii schitului Sihla din familia Cantacuzino, înnoind schitul, au aşezat moaştele Sfintei Teodora, din peşteră în biserica de lemn, unde se închinau credincioşii.

    După anul 1830, moaştele Sfintei Teodora au intrat în posesia familiei Sturza, care le-a aşezat în raclă de argint şi le-a dus în biserica satului Miclăuşeni-Iaşi, zidită de ei. Iar în anul 1856, moaştele Sfintei Teodora au fost date Mînăstirii Pecersca din Kiev în schimbul unor veşminte arhiereşti şi preoţeşti din fir, fiind depuse în catacombele ei, unde se află şi astăzi. La racla Sfintei Teodora este scris în limbile slavonă şi română: Sfeti Teodora Carpatina şi Sfînta Teodora din Carpaţi.

    Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei, spre întristarea noastră a tuturor.

    Aceasta este pe scurt viaţa Sfintei Teodora de la Sihla şi acestea sînt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numă-rîndu-se în cetele sfinţilor din cer, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată ţara noastră. Credincioşii din Moldova o cinstesc ca sfîntă de la început şi merg adeseori în pelerinaj la peştera şi chilia ei de la Schitul Sihla.

    La 20 iunie, 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Sfînta Tordora de la Sihla, trecînd-o în rîndul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 7 august.

    Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, împreună cu ţara şi poporul cel binecredincios. Amin.

    Notă - În tradiţia locului şi în unele însemnări se spune că fericitul ieromonah Eleodor, de la Poiana Mărului - Vrancea, fostul ei soţ din tinereţe, auzind că Sfînta Teodora s-a nevoit în munţii Sihlei, a venit să o vadă. Dar, auzind că a răposat, s-a închinat la peştera unde se aflau moaştele ei şi a rămas la Schitul Sihla pînă la obştescul său sfîrşit, săvîrşind adeseori Sfînta Liturghie, fie în peşteră, fie în biserica mică de lemn de sub stînci.