Pe cand Domnul Se gasea inca in Betania, multi iudei,
afland de prezenta Sa in acel loc, venira sa-L cerceteze, dupa cum
relateaza Sfantul Ioan Evanghelistul (12, 9). Acestia erau doritori sa vada atat pe Iisus, cat si pe Lazar, cel reintors de pe celalalt taram.
Printre pelerinii veniti la Ierusalim cu prilejul
sarbatorilor domnea din pricina Lui o mare neliniste, toti
intrebandu-se: "Ce vi se pare? Oare nu va veni la sarbatoare?" (Ioan 11,
56). Hristos Se afla deci in centrul atentiei, fiecare asteptand sa
vada daca Se va incumeta sa Se arate in cetatea sfanta.
Fariseii si arhiereii erau la curent cu aceasta stare
de spirit, de aceea inversunarea lor crestea pe masura ce isi dadeau
seama cat de precumpanitoare devenise influenta lui Iisus asupra
multimilor. Sfantul Ioan afirma ca acestia dadusera porunci sa-L
aresteze daca se va afla unde Se gaseste (11, 57). Ei nu isi inchipuiau
ca Domnul va intra in vazul tuturor in cetatea sfanta si de aceea voiau
sa cunoasca toate miscarile Sale, spre a pune mana pe El atunci cand li
se va parea momentul cel mai potrivit. Iisus avea insa sa dejoace
uneltirile lor.
A doua zi dupa ce avusese loc ungerea savarsita de
Maria, Domnul, impreuna cu ucenicii si cu iudeii care venisera la
Betania spre a-L vedea, porni spre Ierusalim. Ajuns la Betfaghe, la
poalele muntelui Maslinilor,
trimise doi ucenici in satul invecinat, spre a-I aduce de acolo un
"manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om" (Marcu 11,2). Marcu
si Luca pomenesc numai de manz, pe cand, in versiunea lui Matei, Iisus
ii trimite pe ucenici sa aduca o asina impreuna cu manzul ei,
poruncindu-le sa spuna aceluia care li s-ar impotrivi ca ii trebuie
Domnului (Matei 21,2-3).
Ucenicii indeplinira intocmai dorinta lui Iisus,
aducand cele doua dobitoace, pe care asezara vesmintele lor. Domnul Se
sui atunci pe manz si astfel isi continua drumul spre Ierusalim, urmat
de multimea care il insotea.
Matei, preocupat continuu sa sublinieze ca in
Persoana lui Iisus isi aflau implinirea toate profetiile, citeaza
urmatorul text: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la
tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei
21, 5). Aceste cuvinte provin din profetiile conjugate ale proorocilor
Isaia si Zaharia.
In interpretarea Sfintilor Parinti,
asina preinchipuie sinagoga, in timp ce manzul prefigureaza neamurile
care urmau sa fie chemate la credinta. Este o interpretare simbolica, ce
nu anuleaza realitatea faptului. Manzul pe care nu mai sezuse nici un
om sugereaza neprihanirea Domnului, El neputand sa Se atinga decat de
acele fapturi ce nu fusesera intinate sub nici o forma.
Pe masura ce Iisus inainta, ceata ce-L urma se
preschimba intr-un adevarat alai, iar cand ajunsera la locul de pe
Muntele Maslinilor, de unde incepea coborasul spre paraul Cedronului,
multimea ucenicilor incepu sa strige: "Osana Fiului lui David;
binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de
sus!" (Matei 21, 9).
Luca noteaza o aclamatie si mai semnificativa:
"Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in
cer si slava intru cei de sus" (Luca 19, 38).
Cand intrara in cetate, procesiunea deveni triumfala:
locuitorii Ierusalimului isi asterneau hainele pe unde avea sa calce
Domnul, iar altii asezau pe pamant ramuri tinere de fmic, culese de prin
gradinile orasului. Luca spune ca multimile il laudau pe Iisus pentru
toate minunile pe care le vazusera (19, 37), iar Ioan adauga ca multi
dadeau marturie despre invierea lui Lazar, la care fusesera martori (12, 17).
De fapt, minunea invierii lui Lazar era cauza careia i
se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita.
Niciodata Israel nu se aratase atat de binevoitor si de entuziast fata
de Iisus. Strigatele inaltate atunci dovedesc ca de data aceasta poporul
recunostea in El pe Mesia si este semnificativ ca Domnul nu incearca sa
opreasca aceasta izbucnire de entuziasm, ba chiar o incuviinteaza.
Ratacirea norodului va veni insa de la intelegerea gresita a misiunii
lui Mesia, eroare pe care se vor grefa uneltirile preotilor si ale
fariseilor.
Matei noteaza ca, in clipa cand Domnul a intrat in
Ierusalim, "toata cetatea s-a cutremurat, zicand: Cine este Acesta?"
(21, 10), iar multimile au raspuns: "Acesta este Iisus, proorocul din
Nazaretul Galileii" (21, 11). Are loc asadar o adevarata explozie de
bucurie, pe care fariseii, intelegand ca planurile lor s-au spulberat,
incearca sa o domoleasca. Plini de manie, dar neputinciosi in fata
acestui val de entuziasm, unii dintre ei se adreseaza direct lui Iisus,
spunandu-I: "invatatorule, cearta-Ti ucenicii" (Luca 19, 39), la care
Domnul raspunde: "Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga" (19, 40).
Dezamagirea fariseilor razbate si din cuvintele
notate de Ioan: "Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa
El" (12, 19). In modul acesta ei isi exprimau dezaprobarea pentru
atitudinea indulgenta adoptata pana in acel moment fata de Iisus si,
indirect, indemnau la o schimbare de politica.
Luca este singurul evanghelist care aminteste ca, in
mijlocul acelei atmosfere pline de insufletire, Domnul traieste o clipa
de jale. Privind cetatea ce se intindea la picioarele Sale, El incepu sa
planga, spunand: "Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce
sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai. Caci vor veni
zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor
impresura si te vor stramtora din toate partile. Si te vor face una cu
pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine
piatra pe piatra, pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale" (Luca
19, 42-44). De remarcat in primul rand precizia cu care Iisus descrie
in mod anticipat apropiata distrugere a Ierusalimului.
Evanghelistii nu consemneaza decat in doua randuri ca Iisus ar fi plans: in fata mormantului lui Lazar
si cand intra pentru ultima data in cetatea sfanta, al carui destin
tragic il intrevede peste ani. Iisus, legat prin mii de fibre de acest
popor, care il primeste acum cu bratele deschise, Se zbuciuma la gandul
incercarilor ce-1 asteptau pe Israel. Desi in acel moment toti il
intampinau cu strigate de bucurie, El stie ca inima lor ramanea inchisa,
deoarece nu intelesesera sensul lucrarii Sale, menita sa-i impace pe
oameni cu Dumnezeu.
Una din componentele esentiale ale misiunii lui
Mesia, pe care acum Iisus o reveleaza in plenitudinea atributelor sale,
va consta tocmai in instaurarea pacii intre oameni si in impacarea omului cu Dumnezeu. Formularea cu caracter de urare notata de Luca, identica celei din noaptea sfanta
a Nasterii, "Pace in cer si slava intru cei de sus", subliniaza acest
aspect, precum si faptul ca in acel moment incepea sa se realizeze
reunificarea creatiei scindate prin pacat.
Evreii care participau la acea mare sarbatoare
ignorau tocmai aceasta dimensiune a lucrarii lui Hristos. Ei asteptau un
conducator chemat sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu
un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat.
Vina principala a poporului evreu trebuie cautata
deci in neputinta lui de a dezlega taina Dumnezeului inomenit si de a
intelege propriul sau destin, ce se intemeia pe o alegere de ordin
supranatural. Si totusi, au existat multi iudei care s-au daruit
Domnului, crezand in El fara sovaiala. Dintre acestia fac parte
apostolii, ucenicii si toti aceia care vor alcatui prima comunitate crestina
din Ierusalim. Pentru ei si pentru atatia altii, nestiuti de nimeni,
Dumnezeu, Care nu-Si ia inapoi nici darurile si nici chemarea (Rom. 11,
29), va mantui pe Israel la sfarsitul veacurilor. Sa nu se uite, de
asemenea, ca pe drumul spre Golgota Iisus va fi urmat de multime mare de
popor si de femei, care se vor bate in piept plangandu-L cu lacrimi
(Luca 23, 27). Nu toti evreii se vor afla deci de partea calailor; si de
aceasta va tine seama Dumnezeu la dreapta Sa judecata.
Potrivit cuvintelor Domnului, pare ca in clipa cand
El intra in cetatea sfanta era prea tarziu ca Israel sa se mai
pocaiasca: "Acum ascunse sunt de ochii tai.". El prooroceste daramarea
Ierusalimului, staruind din nou asupra responsabilitatii ce-i revine
poporului: "Pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale" (Luca 19,
44)
. Asa cum s-a mai subliniat si cu prilejul pildei smochinului
neroditor, a fost, se pare, un moment in care poporul ales ar fi putut
intelege sensul propovaduirii lui Iisus, contribuind astfel in deplina
liberate la desavarsirea si depasirea Legii vechi.
Desi misiunea lui Hristos trebuia sa culmineze cu
Jertfa Sa rascumparatoare, nu era totusi necesar ca aceasta sa fie
insotita de apostazia colectiva a lui Israel. Nu se pot face afirmatii
intr-un domeniu atat de sensibil, dar din chiar cuvintele lui Iisus
razbate regretul amarnic pentru faptul ca evreii au respins chemarea Sa.
S-ar fi putut deci ca desfasurarea istoriei lor sa aiba alt curs.
Urmat de ucenici si de multimea care il insotea,
Domnul Se indrepta spre incinta sacra a templului. Aici se situeaza
episodul alungarii negutatorilor din templu, episod asemanator celui
consemnat de Ioan cu prilejul primului Paste petrecut la Ierusalim.
Unii exegeti s-au intrebat daca nu este vorba de unul
si acelasi fapt. Credem totusi ca acelasi gest a capatat semnificatii
deosebite in functie de momentul cand a fost savarsit; de aici repetarea
lui in conditii diferite. La inceputul propovaduirii Sale, Iisus
urmarea sa trezeasca poporul din amorteala spirituala in care se afla,
pe cand acum, in ceasul al doisprezecelea, El incearca sa-i dea un ultim
semn, atragandu-i atentia asupra unuia din pacatele sale de capetenie:
preocuparea crescanda pentru valorile de ordin material. Prin acest act
El Se manifesta ca Mesia, care condamna manuirea banilor facuta la
adapostul credintei. O data in plus Domnul vrea sa sublinieze caracterul
spiritual al imparatiei Sale, din care vor fi exclusi toti inchinatorii
lui mamona.
Tot aici in templu, potrivit marturiei lui Matei, au
venit sa-L caute diferiti bolnavi pe care Domnul i-a facut sanatosi (21,
14). Un amanunt semnificativ, consemnat de asemenea numai de Matei,
este ca pruncii iudei L-au intampinat pe Iisus in templu cu strigatul de
biruinta: "Osana Fiului lui David..." (21, 15), fapt ce a starnit mania
fariseilor. Este graitor ca si copiii, care datorita nevinovatiei lor
poseda o intuitie deosebita, il recunosc pe Iisus drept Mesia.
Hristos venise la Ierusalim spre a-Si oferi viata
pret de rascumparare pentru pacatele oamenilor, dar, inainte de plinirea
Jertfei de pe Golgota, El voia sa Se descopere sub chipul lui Mesia cel
vestit de profeti si sa consacre instaurarea imparatiei Sale. De aceea
va tine sa plineasca in aceasta zi cateva din profetiile privitoare la
Mesia si totodata Se va manifesta sub chipul teandric propriu
Dumnezeului intrupat.
Iisus intra bland si smerit pe manzul asinei, vestind
impacarea dintre toate fapturile si Ziditorul lor, dar Se poarta ca un
Dumnezeu, stapan al vietii si al mortii.
De altfel, toata aceasta intrare sarbatoreasca este - dupa cum remarca
Bonsirven - o adevarata parabola in actiune. In ziua solemna care
preceda cu putin rastignirea de pe Golgota, Domnul vrea sa infatiseze
poporului, uimit si cuprins de un entuziasm sacru, icoana anticipata a
imparatiei harului, pe care o va intemeia. Ramurile de finic si
stalparile tinere smulse de prin gradini, cadrul primavaratic, prezenta
man-zului imaculat si a copiilor care striga "Osana" in templu, toate
aceste elemente contribuie la intregirea unei imagini: aceea a lumii
transfigurate, deoarece totul aici sugereaza puritatea, insusire ce va
caracteriza intreaga zidire reinnoita prin har.
Iata prefigurarea imparatiei visate de profeti, in
care lupul va paste alaturi de oaie si de unde va disparea orice
suferinta si intinaciune. Nu este, credem, intamplatoare prezenta la
aceasta mare sarbatoare a fapturilor necuvantatoare - asina si manzul ei
-, ca si a ramurilor inmugurite, care vestesc, ca si la nasterea Domnului,
reunificarea creatiei, readunarea si sfintirea a tot ce a fost zidit
spre viata. De aici decurge caracterul sarbatoresc al acestei zile, care
a reprezentat o culme in viata pamanteasca a Mantuitorului. Sfantul Chirii spune ca intrarea in Ierusalim preinchipuie intrarea neamurilor, calauzite de Hristos, in Ierusalimul ceresc. Si el atribuie deci evenimentului un caracter prefigurativ, legat de perioada eshatologica.
Insa poporul care asista si participa la acea intrare
triumfala va fi interpretat in alt sens ceea ce vedea. El era prea
legat de pamant si de realitate spre a nu astepta o biruinta imediata a
lui Iisus, care ar fi avut drept urmare schimbarea conditiilor sale de
viata. Totusi, strigatele profetice inaltate de multi - dintre care
poate cel mai semnificativ este cel notat de Marcu: binecuvantata este
imparatia ce vine a parintelui nostru
David!" (11, 10) - dovedesc ca, dincolo de orbirea lor, exista, cel
putin la unii dintre martorii acestor ceasuri, presimtirea vaga a unui
mister si a unei realitati de alt ordin.
Duminica Stalparilor, asa cum este ea denumita in
cartile ortodoxe de cult, pune de asemenea in lumina destinul tragic si
paradoxal al Ierusalimului, locul unde Fiul lui Dumnezeu
va fi rastignit, urmand insa ca tot aici sa invie, biruind puterea
mortii. Astfel se explica ispasirea de care va avea parte cetatea
sfanta, dar si faptul ca, la sfarsitul istoriei, ea se va preface in
parga a creatiei transfigurate, Ierusalimul ceresc din versiunea
Sfantului Ioan.
Din Evanghelia dupa Ioan
rezulta ca printre pelerinii aflati in cetate pentru a participa la
praznuirea Pastilor se aflau si elini. Este vorba fara indoiala de unii
greci trecuti la iudaism. Acestia doreau foarte mult sa-L vada pe Iisus.
De aceea, in dupa-amiaza aceleiasi zile ei se dusera la Filip, care,
fiind din Betsaida, cunostea probabil elina, si il rugara sa li-L arate
pe Iisus. Filip insa il chema pe Andrei - intre cei doi apostoli pare sa
fi fost o legatura mai stransa - si acesta se apropie de Domnul spre
a-I impartasi dorinta prozelitilor elini.
Andrei este primul ucenic care I s-a alaturat lui
Iisus la Betabara, dupa cum tot el l-a adus pe Petru la Domnul. Acum,
acelasi apostol ii infatiseaza solii neamurilor, care in curand I se vor
inchina. Prezenta lor la Ierusalim confirma presupunerea ca in acea zi
s-a intrezarit chipul anticipat al imparatiei mesianice de la sfarsitul
veacurilor. Neamurile trebuiau si ele sa ia parte la aceasta mare
sarbatoare cu caracter cosmic, laolalta cu toate fapturile lui Dumnezeu.
Mantuitorul nu Se adreseaza direct grecilor, dar,
stiind ca acestia il asculta, rosteste catre toti cei de fata cateva
cuvinte prin care profetizeaza indirect moartea Sa, ce avea sa insemne
totodata si inceputul preamaririi: "A venit ceasul ca sa fie preaslavit
Fiul Omului. Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grau, cand
cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce
multa roada. Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi
uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica" (Ioan 12, 23-25).
Prin preaslavire trebuie sa se inteleaga jertfa Sa
rascumparatoare, prin care toate neamurile vor fi aduse la credinta cea
adevarata. Iisus descopera aici o randuiala cu caracter cosmic, ce se
afla inscrisa la temelia existentei universale. Jertfa nu este un
accident in creatie, asa cum subliniaza teologia mai noua, ci apare
structural legata de aceasta. De aceea jertfa lui Hristos, forma
perfecta a daruirii din dragoste, va restaura in har intreaga zidire.
Pilda aleasa de El pune din nou in lumina corespondenta tainica dintre
lumea sensibila si realitatile de ordin spiritual.
Trebuie remarcat de asemenea - si aceasta constituie
un nou exemplu al faptului ca in Biblie simbolurile au semnificatii
polivalente - ca Acela care Se identificase cu semanatorul ce raspandea
samanta pe camp Se infatiseaza acum sub chipul bobului de grau, si tot
El Se va darui credinciosilor - de data aceasta in mod real, si nu
simbolic - ca paine zarmislitoare de viata vesnica. Procesul tainic si aparent miraculos al incoltirii semintei de grau are darul sa prefigureze minunea invierii lui Hristos.
Adevarata glorificare a lui Iisus se va implini deci
numai dupa moarte. Conditia preamaririi Sale va fi asadar acceptarea
mortii mucenicesti, care va face posibila convertirea tuturor neamurilor
la Evanghelie si, mai mult chiar, inceputul reunificarii intregii
creatii in jurul Logosului, Care a zidit-o.
Pilda de mai sus a fost urmata de o marturisire unica
in viata Dumnezeului intrupat: "Acum sufletul Meu e tulburat, si ce voi
zice? Parinte, izbaveste-Ma de ceasul acesta! Dar pentru aceasta am
venit in ceasul acesta. Parinte, preaslaveste-Ti numele!" (Ioan 12,
27-28). Iisus, Care odinioara Se aratase nerabdator ca botezul cu care
trebuia sa Se boteze - adica moartea Sa - sa se indeplineasca (Luca 12,
50), are acum o clipa de sovaiala. in preziua mortii El este tulburat la
gandul chinurilor ce il asteapta si, mai mult poate, faptul ca toti cei
care astazi il sarbatoresc se vor preface maine in calaii Sai.
Se poate spune ca, intr-un fel, acum incepe agonia si
lupta impotriva ispitei, ce va culmina la Ghetsimani. Domnul isi pune
intrebarea cutremuratoare daca are dreptul sa ceara inlaturarea acestei incercari si tot El raspunde:
daca jertfa ar fi evitata, intruparea si coborarea Sa printre oameni ar
ramane zadarnice. Dar aceasta indoiala de o clipa, aceasta intrebare,
respinsa indata ce a fost formulata, arunca inca o lumina asupra luptei
din sufletul Dumnezeului intrupat, asupra framantarii Sale, facand ca noi toti, cei vesnic tulburati si indoiti, sa-L simtim si mai aproape. Acea zi plina de bucurie este totusi umbrita de o tristete apasatoare, pe care El nu o poate alunga.
Rugaciunea inaltata catre Tatal indata dupa ce a
depasit clipa de cumpana: "Parinte, preaslaveste-Ti numele!" exprima
hotararea de a merge pana la capatul misiunii Sale. Preaslavirea numelui
Tatalui se va implini prin moartea liber acceptata a Fiului si prin
invierea Sa. Sfantul Chiril
spune ca Dumnezeu este preamarit in Fiul, intrucat Fiul este icoana
Tatalui. Adevarata preamarire a lui Hristos se va realiza numai prin
jertfa Sa. De aceea, dupa ce o clipa S-a cutremurat la gandul Patimilor,
Domnul il roaga pe Tatal sa grabeasca sosirea ceasului pentru care a
venit in lume. Si raspunsul Tatalui nu a intarziat, caci, potrivit
marturiei Sfantului Ioan, indata, intocmai ca la Botez, s-a auzit un
glas din cer graind: "Si L-am preaslavit si iarasi il voi preaslavi"
(12, 28).
Multimea martora la aceasta epifanie, neintelegand
totusi ce se intamplase, se intreba daca va fi fost un tunet sau daca un
inger le vorbise. Ca si in alte imprejurari, prezenta divina nu este
decat vag presimtita, ba chiar confundata cu fenomene naturale, iar
continutul mesajului Sau ramane neinteles. Si totusi, Domnul afirma: "Nu
pentru Mine s-a facut glasul acesta, ci pentru voi" (12, 30).
Inainte ca Israel sa-L renege pe Iisus si sa-L
condamne la moarte, Dumnezeu vrea sa-i mai dea un semn, sa-i arate ca
Fiul Se bucura de ocrotire din partea Tatalui. Evanghelistii
mentioneaza, in cursul existentei terestre a lui Hristos, doar trei
momente cand Tatal Si-a facut cunoscuta prezenta in mod solemn: la
Botez, cand firea umana din Iisus este unsa de Duhul si se pun temeliile
imparatiei, pe Tabor, cand apostolii contempla chipul Sau preamarit -
anticipare a slavei vesnice - si acum, in preajma Patimilor, cand Fiul
Se pregateste pentru jertfa suprema, descoperindu-Se totodata ca Mesia
si prefigurand imparatia ce va sa vie.
Tatal Se manifesta deci in momentele cruciale din viata Fiului, legate totodata si de revelarea imparatiei harului.
Dupa ce primeste aceasta intarire de Sus, Domnul vesteste: "Acum este judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara" (12, 31), cuvinte greu de talmacit pentru ascultatorii Sai.
Prin "judecata lumii" se pare ca Iisus intelege
momentul suprem al Patimilor, eveniment ce va determina infrangerea
spiritului intunericului si punerea sub acuzatie a tuturor incercarilor
menite sa-l rupa pe om de Dumnezeu. insa abia la sfarsitul istoriei va
avea loc, in forma sa definitiva, judecata lumii, care virtual incepe in
clipa cand Hristos va fi predat judecatorilor Sai. in acest sens, se
poate spune ca judecata este, de la Patimi incoace, coexistenta cu
istoria, marcand astfel intrarea in perioada eshatologica.
Inainte de a fi prins, Iisus va spune: "Vine si
stapanitorul acestei lumi" (Ioan 14, 30), prevenindu-i astfel pe ucenici
ca actiunea satanei se va intensifica in acele clipe, spre a duce la
indeplinire rastignirea Fiului lui Dumnezeu.
Cel rau va fi insa biruit de Hristos, fiind "aruncat afara", si astfel
omul si intreaga zidire vor fi scosi de sub inraurirea sa funesta, desi
in cuprinsul istoriei acesta va continua sa-si exercite activitatea
negativa pana la Judecata de Apoi. In adancurile sale, omul si intreaga
creatie vor fi insa izbaviti de aceasta dominatie, chiar daca pe planul
temporal satana va mai pune la cale unele actiuni, extrem de
spectaculoase. Acestea nu vor fi insa decat zvarcoliri neputincioase,
caci "timpul lui e scurt" (Apoc. 12, 12) si vesnicia nu-i mai apartine.
Prin Jertfa si invierea Sa, Domnul il va elibera
definitiv pe om de sub dominatia mortii si a celui viclean, facandu-l sa
intre intr-o noua etapa existentiala. Ramane insa de lamurit expresia
"stapanul lumii acesteia", care i-a descumpanit pe exegeti. Se poate
spune - se putea spune chiar inainte de Jertfa mantuitoare a lui Hristos
- ca Diavolul este stapanul lumii? S-a discutat mult pe marginea
acestei afirmatii. Maritain a limpezit destul de bine lucrurile,
bazandu-se numai pe citate scripturistice . In acest context, trebuie sa
se tina permanent seama de ambivalenta lumii, dupa cum subliniaza
filozoful francez. Daca, potrivit marturiei date de Sfantul Ioan Botezatorul,
"Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a
dat... ca sa se mantuiasca, prin El, lumea" (Ioan 3, 16-17), Sfantul
Ioan va afirma totusi: "Lumea intreaga zace sub puterea celui rau" (I
Ioan 5, 19). Intre aceste doua afirmatii contradictorii, dar simultan
valabile, trebuie sa se gaseasca totusi o formula de conciliere. Lumea,
ca zidire a lui Dumnezeu, nu poate fi rea si nu poate constitui domeniul
celui rau.
Cand Iisus il numeste pe diavol "stapanul lumii
acesteia", El are in vedere pervertirea creatiei in urma caderii. Tot
ceea ce, in cuprinsul creatiei, s-a indepartat de Dumnezeu,
desprinzan-du-se de centrul ontologic al existentei si acceptand sa
graviteze in sfere straine de har si supuse impulsurilor negative venite
de la duhurile intunericului, constituie lumea supusa celui rau.
Aceasta lume, structural potrivnica lui Dumnezeu, va fi infranta de
Hristos pe Cruce, dupa cum singur va afirma, in ajunul Patimilor: "Eu am
biruit lumea" (Ioan 16,33).
Totusi, in actualul eon, lumea ostila lui Dumnezeu si
sfasiata de tendinte contradictorii va continua sa existe, desi soarta
ei este pecetluita din clipa invierii lui Hristos. Faptul ca Iisus
vorbeste de infrangerea diavolului, ce are loc in prezent - "acum" -,
constituie dovada ca din acea clipa lua fiinta imparatia Fiului, unul
din semnele care indica aparitia acesteia fiind, dupa cum s-a mai
subliniat, biruinta obtinuta de Hristos impotriva puterilor
intunericului.
Faptul ca moartea Sa pe Cruce va insemna reunificarea
intregii creatii in jurul Logosului, care a zidit-o, implicand totodata
si eliminarea acelor forte cu tendinte centrifuge, ce urmareau sa o
scoata din orbita divina, este subliniat de Iisus atunci cand adauga:
"Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine"
(Ioan 12, 32).
De data aceasta, ascultatorii au inteles ca El vorbea de moartea Sa, facand poate legatura si cu parabola grauntelui
de grau, dar tocmai de aceea s-au aratat surprinsi: "Noi am auzit din
Lege ca Hristosul ramane in veac; si cum zici Tu ca Fiul Omului trebuie
sa fie inaltat? Cine este acesta, Fiul Omului?" (12, 34). Scriptura, pe
care ei o cunosteau, spunea despre Mesia ca va imparati pe tronul lui
David de acum si pana in veac (Isaia 9, 6), de aceea nu puteau pricepe
cum va fi cu putinta ca pe Unsul lui Dumnezeu sa-L doboare moartea.
Interpretarea gresita a textelor profetice ii
impiedica deci pe evrei sa recunoasca in omul Iisus pe Mesia cel
asteptat. in scopul de a le risipi nedumeririle si de a le orienta
atentia in sens spiritual, Domnul revine asupra unei descoperiri
anterioare, pe care acum o intregeste: "inca putina vreme Lumina este cu
voi. Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel
ce umbla in intuneric nu stie unde merge" (Ioan 12, 35).
Odinioara, la sarbatoarea corturilor, El spusese:
"Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt" (Ioan 9, 5). Tinand seama
de aceasta afirmatie, pot fi intelese mai usor si cuvintele de mai sus.
Pentru cei din imediata Sa apropiere, prezenta Lui constituia o calauza
spirituala, de care dupa moartea Sa vor fi lipsiti, desi, prin
mijlocirea Sfantului Duh, El va continua sa Se afle pururea in mijlocul
credinciosilor. Prin moartea Sa insa, lumea va fi, intr-un anumit fel,
frustrata de aceasta prezenta divina, de aceasta legatura directa cu
Divinitatea; de aceea Iisus ii sfatuieste pe cei din preajma Lui sa-si
deschida sufletul pentru primirea Luminii, atata timp cat o au printre
ei.
Dupa ce a rostit cuvintele de mai sus, Domnul,
potrivit marturiei evanghelistului Ioan, a plecat din mijlocul multimii
si S-a ascuns (12, 36). Pare ca, desi in aceasta imprejurare poporul s-a
aratat mai putin ostil decat in alte dati, Iisus intelesese totusi ca
ultimele Sale cuvinte ramasesera zavorate pentru cei mai multi si de
aceea, fiind mahnit, simtise nevoia sa Se retraga departe de toti. in
ciuda entuziasmului cu care locuitorii Ierusalimului il intampinasera
chiar in acea zi, inimile lor nu se deschisesera pentru primirea
luminii, caci dupa cum subliniaza evanghelistul: "Desi a facut atatea
minuni inaintea lor, ei tot nu credeau in El" (12, 37).
Totusi, potrivit de asemenea marturiei Sfantului
Ioan, erau multi, chiar dintre capeteniile poporului, care credeau in
El, dar acestia nu indrazneau sa-si exprime credinta in mod public,
deoarece se temeau de farisei.
Cand se facu seara, Iisus, dupa cum noteaza
sinopticii, Se reintoarse impreuna cu ucenicii la Betania, unde avea sa
petreaca noaptea. Astfel se incheia aceasta zi, in care avusese loc o
adevarata hristofanie, deoarece Domnul Se descoperise in chip de Fiu al lui Dumnezeu,
adica de Mesia, manifestandu-Se prin lucrari proprii atat firii divine,
cat si celei umane. El S-a purtat ca un om cand S-a infatisat bland si
smerit pe manzul asi-nei, cand a plans pentru suferintele viitoare ale
lui Israel, cand S-a cutremurat la gandul mortii apropiate si cand S-a
rugat cu credinta Tatalui.
Ca Dumnezeu, El S-a descoperit mai solemn decat in
alte imprejurari, alungandu-i cu asprime pe negutatorii din templu,
mustrandu-i pe farisei, primind fara sa Se impotriveasca aclamatiile
norodului, vindecan-du-i pe bolnavii aflati in templu si profetind
convertirea neamurilor, precum si apropiata Sa preamarire.
Natalia Manoilescu Dinu
.jpg)