Un frumos si plin de intelepciune fragment dintr-o cuvantare a unui parinte :

“Omul care poate să facă bine şi nu-l face, este o fiinţă josnică. A nu face parte săracului din cele ce rămân peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia. Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta. Bogaţii procură săracilor mijloace pentru hrană, iar săracii mijlocesc pentru mântuirea lor (bogaţilor). Fără nenorocire poţi intra în Împărăţia Cerurilor, dar fără milostenie, nu! Este absolut imposibil să ajungi fără milostenie măcar până la porţile cerurilor. Fără milostenie, însăşi rugăciunea este fără rod. Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie? Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică - „Dă Doamne” - când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai? Cu ce gură vei spune: „auzi-mă Doamne”, când tu însuţi nu-l auzi pe sărac, sau mai adevărat pe Hristos, care strigă spre tine prin sărac? Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi. L-ai dispreţuit pe sărac? Şi Dumnezeu te va dispreţui pe tine. N-ai deschis celui ce bătea? Nu ţi se vor deschide nici ţie porţile împărăţiei lui Dumnezeu “

Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Matei 7,1)

18. A-i judeca pe ceilalţi, înseamnă a uzurpa fără ruşine o prerogativă dumnezeiască; a-i condamna, aduce pierzania propriului nostru suflet.
19. Aşa cum trufia poate, în lipsa oricărei alte de patimi, să-l piardă pe cel stăpînit de ea, tot aşa faptul de a-i judeca pe ceilalţi poate, el singur, să ne piardă cu desăvîrşire, dat fiind că fariseul a fost osândit pentru aceasta (cf. Lc. 18, 14).
20. Un bun viticultor mănâncă numai strugurii copţi şi nu-i culege pe cei verzi, un om voitor de bine şi chibzuit va însemna cu grijă toate virtuţile pe care le va vedea la ceilalţi; dar cel smintit cercetează greşelile şi defectele. Despre acesta din urmă a fost spus: Ei au cercetat nelegiuirea şi şi-au irosit puterile întru această cercetare (Ps. 63,7).
21. Chiar dacă ai vedea cu proprii tăi ochi, nu osândi, căci deseori chiar şi ei s-au înşelat. (Sf. Ioan Scărarul – Scara – Treapta a zecea: Despre clevetire)

A-i judeca pe ceilalţi ni se pare atât de firesc, de normal şi de necesar, încât o facem de-a lungul întregii zile, fără să ne mai dăm seama şi fără să resimţim nici cea mai mică mustrare de cuget, într-atât suntem de încredinţaţi că acesta este dreptul nostru legitim.
Sistemul educativ şi cultura societăţilor moderne, întemeiate, pe de o parte, pe spiritul de concurenţă şi de competiţie şi, pe de altă parte, pe ideea că fiecare e liber să-şi dea cu părerea după cum îl taie capul despre orice şi despre oricine, ne-au încurajat şi întărit obişnuinţa, devenită o a doua natură – Teme-te de obişnuinţă mai mult decât de duşmani, ne avertizează Sf. Isaac Sirul – de a emite judecăţi şi verdicte pe cât de peremptorii pe atât de superficiale asupra semenilor noştri, ceea ce ne situează dintru bun început pe o poziţie superioară acestora şi ne măguleşte mândria. Devenim astfel incapabili de a avea o viziune clară şi o judecată dreaptă atât asupra celoralalţi cât şi asupra propriei noastre persoane, căci nimeni nu poate avea inteligenţă fără să aibă smerenie. Cel care nu are smerenie nu pricepe nimic (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări ascetice).

Omul modern are în permanenţă tendinţa de a da vina pe ceilalţi – preşedintele statului, şeful de birou, părinţii, nevasta, soacra, comuniştii, capitaliştii, întreaga societate – pe scurt, dacă lucrurile merg rău în lume sau în viaţa mea, toată lumea e vinovată, în afară de mine!
Cel care-i învinuieşte şi îi condamnă pe ceilalţi, necunoscând răul pe care îl poartă în sine însuşi, nu are nicio şansă de vindecare şi niciun mijloc de a-şi ajuta semenii: Cel care are sufletul bolnav şi care vrea să-i îndrepte pe ceilalţi, seamănă cu un orb care le arată calea celorlalţi. (...) Precum un om care aruncă sămânţa în mare şi nădăjduieşte să culeagă rod, aşa este cel care se roagă având duşmănie în inimă. (…) Nu mustra pe nimeni, nu acuza pe nimeni, nici chiar pe cei care fac mult rău în viaţă. (...) Adu-ţi aminte că Hristos şi-a dat viaţa pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi (Sf. Isaac Sirul – ibidem).

Dar în acest caz, ne-am putea întreba, dacă nu judecăm pe nimeni şi-i punem pe acelaşi plan pe cei răi şi pe cei buni, nu însemnă oare că renunţăm la discernământ, cea mai mare virtute după acelaşi sfânt Isaac Sirul?...

Nu e nicio contradicţie în această privinţă, căci a avea faţă de ceilalţi atitudinea unui judecător care cunoscând perfect legile şi modul de a le aplica, are împuternicirea de a condamna sau a graţia, înseamnă, aşa cum afirmă sfântul Ioan Scărarul, a uzurpa fără ruşine o prerogativă dumnezeiască, deci a da dovadă de lipsă de discernământ. Vedem deci că o astfel de judecată asupra celorlalţi, ca şi cum am avea ştiinţa desăvârşită a binelui şi a răului – reeditând astfel păcatul lui Adam care a voit să fie egalul lui Dumnezeu – este exact opusul discernământului, care începe cu conştiinţa propriei noastre neştiinţe: La orice vreme consideră că nu ştii nimic (Sf. Isaac Sirul – Op. cit.).

Este vorba, bineînţeles, de neştiinţa duhovnicească în care se află cufundat sufletul omului căzut în păcat, care rupând legătura cu Duhul lui Dumnezeu, judecă orice lucru şi orice persoană după propria lui minte şi după măsurile acestei lumi: Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte (I Cor. 2,14).

Din momentul în care mintea şi inima noastră nu mai sunt luminate de Duhul lui Dumnezeu, putem afirma cu certitudine că toate judecăţile noastre omeneşti sunt înşelătoare sau greşite prin însăşi natura lor, căci duhul acestei lumi nu poate cunoaşte decât cele lumeşti, cu alte cuvinte, numai aparenţa vizibilă şi perceptibilă a lucrurilor şi nicidecum miezul lor duhovnicesc, unde se află esenţa celor văzute: Nimeni pe sine să nu se înşele: dacă cineva, între voi, gândeşte că e înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 3,18-19).

Într-adevăr, judecata noastră omenească ne induce în eroare chiar atunci – şi mai ales atunci – când pare dreaptă şi în concordanţă cu realitatea. Astfel, a numi un cocoşat, cocoşat, nu este, în ciuda aparenţelor, o judecată conformă adevărului, căci aceasta înseamnă că reducem persoana acelui om la o malformaţie anatomică.

Inteligenţa pământească a omului se opreşte la suprafaţa lucrurilor, căci ea vine din lume, ca şi trupul lui şi este tot atât de limitată ca acesta: Inteligenţa noastră ocupă, pe planul lucrurilor inteligibile, aceeaşi treaptă ca şi trupul nostru faţă de întinderea naturii (Pascal – Cugetări).

A crede ceea ce vedem nu este deloc o probă de netăgăduit a adevărului, căci un om care doarme şi visează crede şi el în nălucirile lui… Adevărul nu se află niciodată în aparenţa lucrurilor – fapt pentru care ştiinţele materiei nu pot şi nu vor putea niciodată afla adevărul – ci el se situează întotdeauna pe plan spiritual, care este adevărata şi singura realitate a lumii văzute, tot aşa cum valoarea unei bancnote nu se află în hârtia din care e făcută, ci pe un plan inaccesibil organelor noastre de percepţie.
Aşa încât, discernământul duhovnicesc este exact opusul judecăţii lumeşti, căci el nu se încrede în aparenţa exterioară a lucrurilor şi a acţiunilor omeneşti, ci le cântăreşte numai în funcţie de efectul lor spiritual, bun sau rău, asupra cugetului şi sufletului nostru: Sufletul va recunoaşte gândurile ce vin de la vrăjmaş nu după aparenţa lor exterioară, ci după efectul lor asupra sufletutlui. (…) Ceea ce este în Cer este cunoscut prin Duhul Sfânt, ceea ce este pe pământ, prin inteligenţă; dar cel care caută să-L cunoască pe Dumnezeu cu inteligenţa lui proprie şi pe căile ştiinţei, se află în iluzie, căci Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu adevărat decât prin Duhul Sfânt (Sf. Siluan – Scrieri).

Atâta vreme cât trăim în lume, nu putem cunoaşte în mod nemijlocit şi sigur cele ce sunt în Ceruri şi necunoscându-le, nu suntem nici măcar în măsură să cunoaştem cum trebuie cele pământeşti, căci adevărata lor cauză, semnificaţia lor reală şi finalitatea lor nu sunt din această lume. Aşa încât, prin însăşi natura noastră, suntem în acelaşi timp incapabili de a şti totul şi de a nu şti nimic (Pascal – Op. cit.).

Atâta vreme cât vieţuim pe pământ şi privim lumea prin ochii făpturii de carne, nimic nu este cu desăvârşire adevărat – din pricina percepţiilor noastre limitate şi a inteligenţei noastre mărginite şi şubrede –, nici cu desăvârşire înşelător, dat fiind că Duhul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni şi în orice clipă, fără de care nimic nu poate exista nici chiar o fracţiune de secundă. Discernământul duhovnicesc înseamnă a face bine diferenţa între inteligenţa noastră omenească, care vine din lume, şi dimensiunea spirituală a fiinţei noastre, care vine de la Dumnezeu şi de la Duhul Sfânt. Dat fiind că cel rău – care ne măguleşte mândria şi ne aţâţă patimile lumeşti – se slujeşte întotdeauna de mintea noastră omenească pentru a se strecura în cugetul şi în sufletul nostru, trebuie să ne supraveghem cu băgare de seamă şi vigilenţă impresiile şi judecăţile personale şi să nu ne încredem orbeşte în ele.

Cel mai sigur mod de a evita capacanele şi înşelăciunile celui viclean – modul cel mai simplu dar şi cel mai greu de pus în aplicare dacă credinţa noastră nu este desăvârşită – este de se încredinţa cu totul şi în orice situaţie Voinţei şi Dreptăţii lui Dumnezeu, căci aceea este bun, ceea ce voieşte Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica).
Dacă Dumnezeu voieşte să-mi trimită o suferinţă sufletească sau trupească, aceea este bun: Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi! (Mt. 5, 4).

Dacă Dumnezeu voieşte să pătimesc de pe urma inegalităţilor şi nedreptăţilor sociale sau a unui regim politic samavolnic şi tiranic, aceea este bun: Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetoşează după dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).

Dacă Dumnezeu voieşte ca cei nevinovaţi şi cei drepţi să fie urgisiţi şi osândiţi, aceea este bun: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor (Mt. 5,10).

Dacă Dumnezeu voieşte ca creştinii să fie acuzaţi, batjocoriţi, dispreţuiţi, persecutaţi, aceea este bun: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor urmări şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12).
http://www.apostolia.eu