Un om normal...puiul

Puiul, de Costache Ioanid Trist si singur in gaoace, puiul galben-auriu a simtit intr-un tarziu ca-i stingher, ca n-are pace. A simtit ca lumea lui tot mai stramba nu stiu cum, se face... "Ce-o fi asta?" se gandi. "Cum de m-a ajuns napasta sa traiesc intr-o margica, intr-o casa tot mai stramba, tot mai mica?... Sa nu pot sa-mi aflu loc nici pe fata, nici pe spate. Si sa-mi creasca, dupa toate, uite ce natang de cioc! Ce vrei tu? Vorbesc cu ciuda eu cu ciocul, ca un prost... Insa ciocul ce s-auda? Cade-n stanga, bate-n dreapta si-mi atarna ca o barna fara rost. Mi-au iesit si doi ochi mici. Ce sa fac cu ei aici? Mi-au crescut si aripi grele. Ce sa fac aici cu ele? Iar sub pantec, la picioare, se facura niste ghiare... lungi... cu varfu-ncovoiat... Simt ca toate-n pantec mi-au intrat! Doamne, pentru ce mi-ai dat daruri care-mi sunt povara?..." Si, lasat pe partea stanga, a-nceput usor sa planga puiul pentru-ntaia oara... * Dar deodata, in gaoc, bate cineva de-afara... Cioc! Cioc, cioc! Inima in pui se zbate, se-nfioara. Cine... oare cine bate?... Cu un tremur ca de-o vraja, a batut si puiu-n coaja. Uite! Sub ciocanituri solide se deschide o fereastra! Doamne, ce priveliste maiastra! Apoi uite-acum cat loc... unde poate sa alerge sa se joace, sa se culce... Iar un glas atat de dulce, glas de mama... andantino, iata, ii vorbeste: Vino... Si sari degraba puiul din barlogul vietii vechi. O, acum cat e de bine sa ai ochi, sa ai urechi!... Ce frumoasa e lumina!... Parc-ar vrea in piept s-o soarba. Asta ce-i? Un fir de iarba... Iar acolo? E gradina... Si-naltand privirea-n soare, puiul, suflet de pripas, a batut din aripioare si-a facut intaiul pas. Iar apoi, dup-o clipita, a zarit intr-un arbust o graunta rumenita. Mm! Da´ buna e la gust! Iar colea, o gaza mica pe un fir de busuioc. Doamne, ciocusorul totusi nu e... nu e rau de loc! Dar aici in noua tara, ce s-ar fi facut el oare fara aripi, fara ghiare, fara vechea lui povara din casuta cea sihastra? Bietul pui... Fratii mei, povestea lui nu-i decat povestea noastra... Cinste, curatie, mila, jertfa, inima umila, lacrimi grele, bunatate, si suspine dupa stele, bine, dar acestea toate... ce sa faci aici cu ele? Sa fii mut ca oaia-n strunga, cu rabdare (indelunga!), sa nu fugi dupa avere, dupa nume, sa iubesti pe cel ce-i gata, de-ar putea, sa te sugrume, bine, dar acestea toate... ce sa faci cu ele-n lume? Cand sub soare are pret numai zambetul istet, numai vorba indrazneata, numai pasii rari si grei, numai mana cu manusa care trage la cenusa de la toti pe turta ei; da, cand viata e-o berbunca unde toti strabat rascrucea si in calea ta arunca spini si cioburi fara numar, tu, sa-ti iei in taina crucea si s-o duci umil pe umar... suspinand discret, cuminte, sub scuipatul de ocara... O, Parinte, Creatorule-ndurat, oare pentru ce ne-ai dat daruri care sunt povara? Pentru ce? Nu stii? Asteapta... Vine-o clipa, un soroc, cand la marginile lumii cineva din cer va bate... Cioc!... Cioc, cioc! Si-n acest stravechi gaoc se va face o fereastra catre lumea cea maiastra. Si-atunci, frate, cat va fi de bine sa ai pieptul cu suspine, sa ai umerii cu cruce, sa ai tamplele cu spini, sa ai fata toata plina de a lacrimilor salbe! Caci acestea toate, toate, se vor face... aripi albe si tunica de lumina si cununa de rubini si toiag de-mparatie, care stie lumi sa-nfrunte (dupa cum Ioan ne-a spus!) cand ne va sclipi pe frunte numele etern, Iisus!