SFATURI DE LA PARINTELE IOAN

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..

 Sufletul omului

 Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin neputinţa de a se aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.

 În fiecare clipă aşteaptă sfârşitul tău şi venirea lui Hristos şi spune: Acum o să mă îngrijesc de sufletul meu, spre seară s-ar putea să mor; când va veni seara, gândeşte-te: Oare nu în această seară am să mor? Moartea poate să vină pe neaşteptate: poate voi fi lovit de un copac, sau locuinţa se va dărâma şi mă va omorî, sau suflarea mi se va opri deodată şi asemenea unei flori care se vestejeşte mă voi ofili şi eu, sau precum iarba care se usucă voi muri şi voi dispărea fără urmă... Unul Dumnezeu ştie unde mă voi afla atunci, căci El judecă pe fiecare după faptele săvârşite în viaţă şi hotărăşte răsplata veşnică. Gândeşte la acestea în fiecare zi şi nu te îngriji de nimic în afară de păcatele tale; în acest fel sufletul îţi va fi străpuns de smerenie şi te vei considera un mare păcătos, iar ochii tăi vor vărsa lacrimi necontenit.

 Mă întrebi despre calea cea mai rapidă către mântuire. Bineînţeles că mai întâi de toate trebuie să te recunoşti pe tine însuţi a fi viermele cel mai neputincios. Să cunoşti că nu poţi face nici un bine fără darul Sfântului Duh de la Domnul nostru Iisus Hristos, încredinţat nouă pentru rugăciunile noastre şi ale celor din jur şi din milostivirea Sa... Trebuie să avem grijă să nu cheltuim în zadar timpul dat pentru mântuire. Să nu pierdem timpul, pe care nu-l vom mai afla niciodată.

 Trăieşte ca şi când ai muri în fiecare zi; viaţa ta trece grabnic, ca umbra norilor în faţa soarelui. Dacă vă doriţi mântuirea şi vă rugaţi pentru ea, Domnul Iisus Hristos o va da. În relaţia cu oamenii nu te lăsa cuprins de întristare, nu te tulbura, nu fugi, ci consideră-te ca pulberea sub picioarele lor. Fără aceasta nu te poţi mântui şi nu poţi scăpa de chinurile veşnice (Mari stareţi ruşi, vol1, Din învăţăturile Sfântului Paisie Velicikovski).

Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi şi femei vor să trăiască în Hristos.

 Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea, atenţia faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea împrăştierea şi discuţiile.

 Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei: privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.

 Dumnezeu ne-a pregătit tuturor steluţe, iar faptul de a le obţine depinde de noi. Prin steluţe Părintele Stareţ Arhip subînţelegea locaşurile din Rai ale Sfinţilor.

 Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii noastre, ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt necesare, atenţia împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea. Datorită înţelepciunii putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.

 Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine (adică să nu fim egoişti ci altruişti).

  

Mântuire

(Stareţul Simeon de la Mănăstirea Pecersk din Pskov)

 Mântuirea este atât de importantă, încât toate faptele lumii, oricât de mari ar părea, în comparaţie cu mântuirea, care este cea mai importantă şi de căpătâi, sunt trândăvie sau ca trupul fără duh. Sfinţii Părinţi numesc mântuirea ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Toate ştiinţele şi artele sunt nimic fără ştiinţa mântuirii. Sfânta Scriptură ne spune că mântuirea stă în mult sfat (adică se dobândeşte cu mult discernământ). De aceea să ne adresăm în această privinţă duhovnicilor încercaţi: Dacă veţi găsi pe cineva înţelept, adică experimentat în viaţa duhovnicească, mergi la el de dimineaţă devreme. Fie ca picioarele tale să tocească pragul uşilor lui.

 Cel care doreşte să-şi mântuiască sufletul să ţină minte că este cu neputinţă să se mântuiască fără suferinţe şi ispite. De aceea să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate încercările. Bolile, nefericirile, clevetirile, supărările, prigoanele şi celelalte sunt îngăduite de Dumnezeu spre mântuirea omului.

 După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare: sufeltului omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! Însă cum procedăm noi? Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin pocăinţă şi spovedanie.   

Cu Sfinţii odihneşte...

 Până la moarte să vă temeţi de cădere şi să nu nădăjduiţi în puterile proprii, ci doar în ajutorul lui Dumnezeu, chemându-L în rugăciune cu smerenie. Abia atunci poate fi vorba de linişte (odihnă), când ţi se va cânta: „Cu Sfinţii odihneşte... Iar până atunci, până la moarte, să nu căutăm linişte (odihnă). Omul nu se naşte pentru linişte (odihnă), ci spre a se osteni şi a răbda pentru viaţa viitoare (odihna). Aici suntem călători, străini, oaspeţi. Călătorii nu au linişte (odihnă) în ţară străină, în mijlocul lucrurilor străine. Ei, pas cu pas, merg mereu înainte ca să ajungă mai repede în patria natală, casa lui Dumnezeu, Împărăţia Cerului. Iar dacă aici, în valea suferinţei şi plângerii, în lumea plăcerilor, reduci viteza, seara (adică la asfinţitul zilelor) va surveni şi moartea îţi va surprinde sufletul nepregătit, fără fapte bune, şi nu va mai fi timp să le faci. Moartea este neîndurătoare! Nu se pot răscumpăra de moarte bogatul cu bogăţia, iubitorul de argint cu banii, nici voinicul cu puterea, nici împăratul, nici ostaşul şi nimeni nu poate lua cu sine cele dobândite. Gol s-a născut omul, gol va şi părăsi lumea. Doar credinţa, faptele bune, milostenia, merg împreună cu el în viaţa viitoare şi nimeni nu-l va putea ajuta: nici rudele, nici prietenii. 

     Suflă vântul contra noastră, suflă ne-ncetat,

Să ne-ntoarcă de pe drumul cel adevărat.

    Să ne ducă iar spre moarte şi spre iad-napoi,

 Te rugăm Doamne Iisuse, fii mereu cu noi.

 Nu vrem să opreşti furtuna care s-a pornit,

    Dar rămâi în luntrea noastră, până la sfârşit.

PS. Astazi la noi la biserica a fost multa lume...si timpul foarte frumos...Sfanta Liturghie s-a tinut afara la Altarul de vara! Dumnezeu sa ne primeasca tuturor rugaciunile
va atasez cateva poze facute cu telefonul mobil...Doamne ajuta!
Parohia Viilor din Timisoara...str. SF. APOSTOL PETRU SI PAVEL...

POVĂTUIRI DE MARE FOLOS DE LA CUVIOSUL SERGHIE:

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..

                       “Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la aleargă la căinţă; 
                                                      de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta!”


• Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
• Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu.
 Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.

• Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice
zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul
părintesc, e timp pierdut.
Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi
slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.
Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile  sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.

De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca în
faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte”
(Lc 11, 23).

Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
• Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
• De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru
 tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
• Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântuire iute.

• Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa
smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
• Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primejdioasă.

• La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.

• Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea
 propriei persoane drept centru al lumii.
  Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi
  normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu.
  Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
• Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a sufletului.
  Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi
  tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
• Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou  în lume pe
 bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da
 sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.
 Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
• Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta.
   De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta.
   Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
• Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte
lipsa de râvnă.
• Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa
ta. Ca pururea să biruie căinţa.
• Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.

• De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate,
îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica  de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea.
  Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
• Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dumnezeu,  ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul
 Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască  din
acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
• La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa.
 Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de primejdii si  adăpost.

• De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
• Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
• Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
• Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
• „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i placem pentru că
  sunt altfel decât noi.
 .Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
• Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
• Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce   în el.

• Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute.
   Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
• Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua
   de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu  candela    nestinsă.

• De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc,
  de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu
amani rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat,in acelea
  vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim   împăcaţi cu
 Dumnezeu şi cu oamenii.
• Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic.
   Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti,   veghind să ai mereu ulei
   în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L primeşti pe Mire.
   Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de
   Hristos.
• Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă  credincioasă,    şi
atunci ni se arată desluşit.
• Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
• Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s    bune.
   Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.

   Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de   teolog şi ţi    le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.
• Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.
• De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului
   cum ţii la viaţa trupului.
• De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte   pârjolul.
  Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi   strigă, ca un om luat de   şuvoi.
   Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
• Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
• Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din    frumuseţea lui”.

• Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de    înfricoşătoare,
 cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă,  că îndeobşte
   lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem
   avem de luptat.
   Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre   în suflet,
   nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa.
   După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm  multe
   învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă   mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea    lui Iisus.
  Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne lasă în
  neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine? Pur şi simplu simţi.
  Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea  prezenţei lui
   Dumnezeu.
• De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta luminare şi
   înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
• Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le slăbiciuni
   omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
• Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
• Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne desfătăm.
   Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă munca ta, să-ţi faci   din  ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu adevărat de preţ.

 Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie nevoinţă, spre încercare,
 cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la rugăciune şi slujbe.
  Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răbdare cere munca. Şi sila de muncă n-o socoti
  păcat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la Dumnezeu şi rugăciune.
 Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din pricina ta.
 Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi povara muncii.
 Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia noastră ni s-a dat treaba
  asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.
• Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul
   istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte batjocurile,  l-a
 întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns:
  „Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând:
  „Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.
               
     (din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie,
     Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

SFATURI DUHOVNICEŞTI

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

către 

CREŞTINII ORTODOCŞI

Iubiţi credincioşi, 

Aducându-ne aminte neîncetat de cuvintele Sfântului Serafim de 

Sarov care spune că „SCOPUL VIEŢII NOASTRE CREŞTINEŞTI 

ESTE MÂNTUIREA“, să luăm aminte şi să ne ostenim a respecta cele 

câteva puncte din programul de viaţă duhovnicească descris mai jos:

1. Să începem fiecare zi a vieţii noastre cu rugăciunile dimineţii, 

aprinzându-ne „candela sufletului“ prin „momente de convorbire“ cu 

Dumnezeu. 

2. După rugăciunile dimineţii, să luăm pe nemâncate anafură şi 

agheasmă şi să ne ungem pe frunte cu ulei sfinţit (mir).

3. Să ţinem post miercurea şi vinerea, respectând patimile 

Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă miercuri a fost vândut şi vineri 

răstignit. Atenţie! Postul nu ţine numai pînă la apusul soarelui (aşa cum 

învaţă greşit unii oameni), ci până la miezul nopţii! 

4. Să mergem la Sfânta Biserică, în fiecare duminică şi-n 

sărbătorile religioase, participând la sfintele slujbe; să fim prezenţi nu 

numai cu trupul, ci şi cu sufletul, trăind (sufleteşte) fiecare cuvânt ce-l 

auzim acolo. 

5. Să nu lucrăm Duminica şi-n sărbătorile religioase, căci călcând a 

patra poruncă Dumnezeiască: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei să o sfinţeşti...

“ vom primi pedeapsa cuvenită, dărâmându-ni-se şi ruinânduni-se tot ce am clădit. 

6. Să facem sfeştanie (sfinţirea casei) în fiecare din cele 4 posturi 

mari ale anului sau cel puţin o dată pe an. Iar dacă observăm lucruri 

suspecte (vrăji, farmece,neînţelegeri), să facem sfeştanie de mai multe 

ori pe an. 

7. Să sfinţim maşina cu care călătorim, pământul pe care îl 

semănăm şi îl recoltăm, pentru a avea protecţia Duhului Sfânt. 

8. Să stropim prin casă, la locul de muncă etc., cel puţin o dată pe 

lună, cu apă sfinţită. 

9. Să tămâiem cât mai des prin casă cu smirnă sau tămâie. 

10. Să avem în fiecare casă o candelă de perete sau de masă. 

11. Să avem în fiecare cameră o icoană sfinţită. Având icoane, în 

mod sigur vom simţi protecţia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a 

Sfântului al cărui chip este pictat, ştiind că cinstea acordată icoanei se 

ridică la cel zugrăvit în ea. Ce frumos îmi spunea bunica: „Căci icoana 

din perete / Somnul dulce ţi-l păzeşte“. 

12. Să ne ferim să blestemăm, să înjurăm, să drăcuim, pentru că

acestea sunt rugăciuni către satana şi înseamnă că vorbim limba 

drăcească. Auziţi ce cuvinte pline de adevăr:

Ce fel de creştin mai eşti Tot ce-ţi dă Stăpânul tău 

Dacă zilnic drăcuieşti? Dai în mâna celui rău. 

Dacă porţi pe limba ta Numai pentru-acest păcat 

Numele lui Satana! Tu te pierzi cu-adevărat. 

Om netrebnic, ticălos, Că satana-i ca un câine, 

De ce superi pe Hristos? Când îl chemi îndată vine. 

Tu oferi zidirea lui Şi de intră-n casa ta, 

Spre robia dracului. Vai de tine, vai de ea!

13. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii 

Domnului sau un acatist (Acatistul Domnului Iisus Hristos, Acatistul 

Maicii Domnului sau acatistul unui Sfânt la care avem evlavie). 

14. Să rostim zilnic, indiferent unde suntem (pe drum, în autobuz, în 

tren) şi indiferent ce facem (mergem, stăm, lucrăm), rugăciunea minţii 

sau a inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă pe mine, păcătosul (păcătoasa).

15. Să facem milostenie cu săracii şi cu oamenii nevoiaşi din puţinul 

pe care-l avem şi astfel ne vom face comoară în cer. 

16. Să ne ferim de discuţii sau prietenie cu cei din alte culte 

religioase, mai ales când nu suntem stăpâni pe învăţătura creştinortodoxă, căci astfel călcăm porunca a şaptea bisericească, putând cădea 

din neştiinţă în necredinţă.

17. Să dăm pomelnice la cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte 

Biserici, după posibilităţile pe care le avem, rugându-ne mai întâi pentru 

patriarh, mitropolit, episcopi, preoţii duhovnici, preoţii pe care-i 

cunoaştem, călugări şi călugăriţe, membrii familiei şi chiar pentru 

duşmanii noştri.

18. Să nu privim niciodată reviste şi ziare pornografice, filme cu 

crime şi sex, căci acestea ne întinează sufletul, implantând în 

subconştientul nostru multă răutate şi gânduri necurate. 

19. SĂ NE SPOVEDIM ŞI SĂ NE ÎMPĂRTĂŞIM CEL PUŢIN 

ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (Sfintele Paşti, 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun).

20. Pe copiii noştri, până la vârsta de şapte ani, să-i împărtăşim la 

fiecare 40 de zile, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, să-i spovedim 

şi să-i împărtăşim odată cu noi, cel puţin în cele patru posturi ale anului. 

21. Să fim conştienţi de marea responsabilitate pe care o avem în 

privinţa creşterii şi educării copiilor. Din copiii noştri trebuie să facem 

„copii ai lui Dumnezeu“, drept-slăvitori creştini, „hrănindu-i“ cu 

sfaturi duhovniceşti, „îmbrăcându-i“ cu Sfintele Taine şi „adăpându-i“

cu „APA DREPTĂŢII“ care este Hristos. 

SĂ NU FIM ATÂT DE NEPĂSĂTORI CU MÂNTUIREA 

NOASTRĂ, CĂCI NU CONTEAZĂ DECÂT UNDE PUNE 

DUMNEZEU SUFLETELE NOASTRE DUPĂ CE 

MURIM!!! 

Primit pe mail de la parintele Ioan

Sfântul Tihon de Zadonsk sau credinţa dusă până la capăt

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

La începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în anul 1724, avea să se nască în Rusia pravoslavnică unul dintre marii luminători ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Tihon de Zadonsk, episcop de Voronej şi Eleţk, cunoscut şi ca făcător de minuni. Viaţa lui a fost o pildă de neobosită slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Cărturar, dar şi om de rugăciune şi adâncă nevoinţă ascetică, Sfântul Tihon a făcut să rodească în sufletul său curat darurile credinţei în Hristos, Mântuitorul său.

În casa diaconului Savelie Chirilov, tatăl lui Timotei (numele de mirean al Sfântului Tihon), unde cel din urmă va sta până la vârsta de 14 ani, domnea o atmosferă de credinţă şi evlavie pe care o împărtăşea cu bucurie întreaga familie. Dar necazurile nu întârzie să apară. Odată cu moartea tatălui lui Timotei, familia pierde susţinerea materială. Domnica, mama Sfântului, împreună cu fiii ei, patru băieţi şi două fete, traversează o perioadă de sărăcie extremă. Văzând că le era foarte greu, un vizitiu bogat, dar lipsit de copii îi propune mamei lui Timotei înfierea celui din urmă. Dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Să-l lăsăm chiar pe sfânt să povestească: „Măicuţa, cu toate că îl refuza (pe vizitiu), părându-i rău să mă dea, totuşi, neavând cu ce să mă hrănească, se hotărî să mă dea. Luându-mă de mână, mă duse la vizitiu. Fratele meu cel mare nu era acasă când am plecat. De aceea, auzind de la surorile noastre că sunt în drum spre noii mei părinţi, a alergat şi, ajungându-ne din urmă pe mine şi pe mama, s-a pus în genunchi în faţa ei şi i-a spus: «dacă-l daţi vizitiului, vizitiu se va face. Mai bine îmi iau lumea în cap, dar nu dau pe fratele meu… să ne străduim să-l învăţăm carte şi va reuşi să-şi găsească un rost la biserică ca diacon sau paraclisier». Şi măicuţa se întoarse acasă.“

Sărăcia materială şi bogăţia sufletească ale lui Timotei

Anii pe care i-a petrecut în casa părintească până la înscrierea sa la Şcoala Teologică slavonă din Novgorod, în modestie, şi-au pus puternic amprenta asupra tânărului Timotei. Preferinţa pentru simplitate, simpatia faţă de oamenii din popor, sobrietatea în limbaj, toate s-au impregnat în fiinţa lui. Şi la seminar a fost greu din cauza lipsei banilor, deşi Timotei era unul dintre cei mai străluciţi elevi: „Continuam să învăţ ca intern şi eram în mare suferinţă, din cauza neajunsurilor materiale; când îmi primeam raţia de pâine, îmi păstram jumătate să o mănânc, iar cealaltă jumătate o vindeam; cu banii primiţi, îmi cumpăram o lumânare la lumina căreia stăteam să citesc.“

Pentru că şcoala avea foarte puţini profesori, iar elevii erau foarte numeroşi, cursanţii erau obligaţi să aştepte mulţi ani pentru a accede la un nivel de studiu superior. De aceea, Timotei a zăbovit în seminar nu mai puţin de 14 ani. Deşi era elev, ajunsese ca în ultimul an să fie şi profesor de greacă pentru cei din clasele mai mici. Darurile cultivate de el, smerenia, supunerea şi hărnicia i-au atras respectul şi dragostea colegilor, a profesorilor şi chiar a episcopului de Novgorod.

În anul 1754, Timotei a absolvit seminarul. Atmosfera descrisă de unul din cunoscuţii lui era una de care se plângeau toţi: „Scolastica era pretutindeni la modă, câştigând teren în rândul majorităţii profesorilor. Între cuvânt şi faptă, între gând şi realitate nu exista aproape nimic în comun, se vorbea foarte mult şi în cuvinte alese, dar fără nici un rezultat. Nimic nu se punea în practică. Faţă de această stare de lucruri, Sfântul din Zadonsk era străin şi contradicţiile nu încăpeau în sufletul său.“

Ca să întorci de la rătăcire pe cineva trebuie să fii mai întâi tu în rânduială!

Timp de patru ani, din 1754 până în 1758, Timotei Sokolov a fost profesor de retorică în cadrul seminarului, după care a fost tuns în călugărie, primind numele de Tihon. Devine repede ierodiacon, ieromonah, arhimandrit şi egumen al Mănăstirii Jelticov, paralel cu activitatea profesorală la Seminarul din Tver. Este ales episcop-vicar al Novgorodului, unde nu stă decât un an, pentru că în februarie 1763, trecând la Domnul episcopul de Voronej şi Eleţk, Ioan Pavluţkoi, a fost investit ca arhipăstor al acestei eparhii episcopul Tihon. Zona unde păstorea ierarhul Tihon era una dificilă, mulţi eterodocşi şi credincioşi de rit vechi refugiindu-se în părţile Voronejului, aproape de râul Don, unde erau feriţi de urmărirea stăpânirii de stat. Pentru întoarcerea ereticilor la Biserica Ortodoxă, episcopul Tihon a mizat atât pe comisia misionară înfiinţată în cadrul garnizoanei cazacilor care locuiau în acele ţinuturi, dar a pus în primul rând accentul pe starea moral-religioasă a comunităţilor ortodoxe din eparhie. Cu alte cuvinte, s-a îngrijit de pregătirea unor preoţi competenţi, de dezvoltarea învăţământului religios, de îndeplinirea corectă a slujbelor religioase. Prima grijă a episcopului Tihon a fost înfiinţarea şcolilor pentru clericii săraci şi pentru copiii lor, pentru că, socotea ierarhul locului, educaţia religioasă are o putere hotărâtoare în lupta cu rascolnicii. Dar mai mult decât orice, episcopul realiza acest obiectiv aducându-şi aminte de zilele grele din internatul seminarului de pe vremea sa.

În Voronej mulţi oameni mai ţineau sărbătorile păgâne, fapt pe care Sfântul Tihon nu îl putea trece cu vederea. Ceremoniile închinate zeului Iarila, patron al agriculturii şi al fecundităţii sau al războiului, după mitologia slavă precreştină, petrecerile destrăbălate şi beţiile din ajunul celor patru posturi de peste an îl mâhneau peste măsură pe smeritul păstor din Voronej. A avut mult de luptat cu aceste obiceiuri, cu decăderea morală a oamenilor din eparhia sa. Nu de puţine ori îşi făcea apariţia chiar în toiul sărbătorilor păgâne. Reacţia oamenilor era cutremurătoare. Unii o luau la fugă, nesuferind ruşinea întâlnirii cu el, alţii îi cădeau la picioare şi cereau iertare, căindu-se. Mulţi nu înţelegeau semnificaţia ritualurilor la care participau şi, la cuvântul părintelui, se îndreptau din rătăcirea lor.

Activitatea sa în cadrul episcopiei îi ocupa tot timpul; când treburile pastorale o cereau, el petrecea în rugăciune, întocmind cuvinte de învăţătură pentru luminarea preoţilor şi a poporului. A condus eparhia de la Voronej patru ani şi jumătate. În aceşti ani a alcătuit mai multe scrieri pentru îndrumarea clerului, a tinerilor monahi şi a credincioşilor. „Datoria pastorală. Despre cele şapte Sfinte Taine“, „Povăţuire despre îndatoririle fiecărui creştin“, „Trupul şi sufletul“ sunt doar câteva din cărţile reeditate de multe ori la Moscova şi Petersburg chiar în secolul al XVIII-lea. Cerea preoţilor să aibă Noul Testament din care să citească zilnic, iar în scrisorile sale pastorale chema pe păstorii eparhiei sale la săvârşirea cu evlavie a Sfintelor Taine, la smerenie şi trezvie, la iubire de fraţi şi la cugetare de Dumnezeu.

De multe ori a fost văzut schimbat la faţă, cu chipul strălucitor

Nevoinţele aspre, munca pastorală, grijile şi provocările la care era chemat să facă faţă din pricina ereticilor i-au şubrezit sănătatea. În 1766 depune cerere să fie pensionat, iar din 1769 se mută la Mănăstirea Bogorodiţk din Zadonsk. Aici, în însingurare, Sfântul s-a cufundat în rugăciune şi viaţă ascetică şi contemplativă înaltă. Scrie în această perioadă mai multe cărţi despre îndrumarea celor care vor să-şi dedice integral viaţa lui Hristos, călugărilor: „Pravila vieţii monahale“, „Poveţe pentru cei ce au părăsit deşertăciunile lumii“ devin repere pentru lucrarea monahismului autentic. Înainte de moarte i s-a arătat de mai multe ori Maica Domnului înconjurată de Sfinţii Apostoli, care i-a spus data plecării din viaţa cea pământească. El însuşi a proorocit victoria Rusiei în războiul dus în 1812 de Napoleon împotriva ţarului. Despre episcopul de Voronej se spunea că nu de puţine ori a fost văzut schimbat la faţă, în extaz duhovnicesc şi cu chipul strălucitor, însă el evita şi chiar interzicea să se vorbească despre acestea.

Trecerea sa la cele cereşti s-a petrecut în data de 13 august 1783, în al cincizeci şi nouălea an de viaţă al Sfântului, ierarhul Tihon fiind înmormântat într-o criptă construită sub altarul bisericii mari a mănăstirii din Zadonsk. La aproape 100 de ani de la înveşnicirea sa, au fost descoperite moaştele sale neputrezite, iar la 25 mai 1861 în urma raportului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfântul Tihon de Zadonsk a fost canonizat.

„Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa…“

În multe din scrisorile adresate episcopului de Voronej, o seamă de întrebări se referă la credinţa în Iisus Hristos. Ce este această credinţă? În ce constă ea, cum poţi verifica dacă ai credinţă, sunt întrebări la care Sfântul Tihon răspunde cu cuvinte teologice neaşteptat de inspirate.

„Iisus Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii; fără o credinţă adevărată şi vie în El nimeni nu se va mântui. Pentru a crede cu adevărat şi din toată inima în Hristos trebuie să-L recunoaştem ca fiind Dumnezeu adevărat, ca fiind Mesia Cel prezis de prooroci şi trimis de Tatăl în lume, ca fiind Mântuitorul şi Răscumpărătorul personal al fiecărui om.

Orice om trebuie să-şi însuşească dragostea Lui şi gândurile, faptele Lui. Acesta este izvorul credinţei adevărate, vii, născute din inimă: să-L numim pe Dumnezeu din tot sufletul: Dumnezeul nostru. Aşa spune şi Sfântul Pavel: «trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine»(Gal. 2, 20). Fiul lui Dumnezeu a iubit pe toţi oamenii şi pentru toţi S-a dat pe Sine, dar sufletul evlavios al lui Pavel şi-L însuşeşte ca pentru sine. Astfel îi spune şi Toma: «Domnul meu şi Dumnezeu meu!», deşi El este Domnul şi Dumnezeul tuturor. Această însuşire a lui Dumnezeu se arată în multe locuri din Scriptură, dar mai ales în psalmi, unde psalmistul David îl numeşte pe Dumnezeu: Împăratul Meu, Dumnezeu meu, luminarea mea, apărătorul meu. Tot aşa şi Dumnezeu se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, pentru credinţa acestora în El, cu toate că este Dumnezeul tuturor.

Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa şi care vrea să se afle mereu în prezenţa ei, întinzându-şi pentru orice trebuinţă mânuţele spre ea. La fel credinţa, lăsând la o parte întreaga zidire, se alipeşte întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, şi pentru orice necaz sau trebuinţă la el aleargă, cerând ajutor şi ocrotire, pe El se sprijină ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atotînţelept şi adevărat. Cel care are această credinţă nu va suferi să păcătuiască, ci se va feri de săvârşirea răului, ştiind că Hristos, Răscumpărătorul său, a băut paharul amar al suferinţelor pentru păcatele tuturor.“

SURSA

http://www.ziarullumina.ro/vietile-sfintilor/sfantul-tihon-de-zadonsk-sau-credinta-dusa-pana-la-capat

Un tânăr bolnav şi-a pierdut un picior şi strigând către icoana Maicii Domnului i-a crescut la loc

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

În anul 1684, în satul Cameniţa, ce aparţinea localităţii Aliches, şi care se afla aproape de Ahaia, vechea Episcopie de odinioară, se afla un tânăr bolnav, cu numele Ioanichie. Aceluia, zăcând în boală trei ani, i s-a îmbolnăvit un picior, care rănindu-se câte puţin s-a cangrenat şi a putrezit. El a încercat să se trateze cu tot felul de buruieni vindecătoare, dar nu s-a folosit cu nimic. Şi la atâta stricăciune a ajuns, încât i-a căzut piciorul de la genunchi cu tot cu os. În tot timpul acesta, el nu a încetat a chema în ajutor numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, însă ea nu l-a ajutat îndată, ci i-a pus la încercare răbdarea. Însă el nu s-a împuţinat sufleteşte şi nici nu s-a deznădăjduit precum fac unii dintre cei de astăzi, care atunci când sunt în necazuri şi nu sunt ascultaţi îndată de Dumnezeu şi de Sfinţi, unii aleargă la diavolul prin descântece şi vrăji, iar alţii cârtesc şi hulesc împotriva lui Dumnezeu, că s-au rugat şi n-au fost ascultaţi. Deci tânărul acesta nu a alergat la descântători, ci răbda lămurindu-se ca aurul în topitoare. Şi cu toate că piciorul era căzut din genunchi, el nu înceta a chema în ajutor pe Preamilostiva Doamnă Născătoare de Dumnezeu. În această stare aflându-se, cu vremea şi-a adus aminte de sfânta icoană a Preacuratei ce se afla la Peştera cea mare şi de minunile ei cele mari, şi suspinând cu umilinţă, a strigat: „O, preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti? Te rog, grăbeşte şi mă mântuieşte!” Zicând aceste cuvinte, vede cu ochii cum a început a creşte piciorul, puţin câte puţin, până s-a făcut întreg şi desăvârşit. De când a început a creşte, rudele lui au făcut un picior de argint pe care l-au dus la sfânta icoană spre pomenirea minunii. După ce s-a făcut sănătos, tânărul a venit şi s-a închinat cu mare dragoste la acea sfântă icoană, şi drept recunoştinţă a rămas pentru totdeauna în această mănăstire, făcându-se monah. Părinţii din acea mănăstire au scris pe acel picior de argint minunea ce s-a făcut, pentru a se cunoaşte şi de generaţiile viitoare. — din... Pilde Si Povestiri.

MISTIC-ART-ICON: Sf. Apostol Pavel

MISTIC-ART-ICON: Sf. Apostol Pavel

Sfintii Zotic, Atal, Camasis si Filip de la Niculitel

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

                           SURSA...Blog / Sfintii Zotic, Atal, Camasis si Filip de la Niculitel

   Pe 4 iunie, ortodocsii romanii ii praznuiesc pe Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, ale caror moaste au fost descoperite in 1971, dupa un sezon ploios, pe o straduta din nord-vestul comunei tulcene Niculitel. La exact 30 de ani de la descoperire, un fapt minunat s-a petrecut in acelasi loc: pe la ora 2.00, in timpul privegherii, un fascicul de lumina cobora de sus pana la intrarea in martiriconul unde fusesera gasite Sfintele Moaste. Momentul, imortalizat pe o fotografie, a fost considerat de multa lume o minune dumnezeiasca.«Lumina care a aparut este Lumina Cereasca in cinstea Sfintilor Mucenici»
(Tanase Petroniu)

Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasis si Filip de la Niculitel (jud.Tulcea) fac parte din grupul de 36 de mucenici care au patimit pe pamantul tarii noastre, in vechiul Noviodunum, Isaccea de astazi, in perioada 319-324, cand domnea imparatul Liciniu.

Potrivit altor cercetatori, Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasis si Filip de la Niculitel au patimit fie in vremea imparatului Iulian Apostatul (361-363), fie in jurul anilor 370-372, pe vremea domniei regelui got Athanaric.

Trupurile acestor mucenici au fost depuse intr-o cripta din Niculitel. Peste aceasta cripta s-a zidit in timp o biserica din piatra. Din cauza razboaielor, biserica a fost distrusa, iar cripta a fost acoperita de moloz.

In vara anului 1971, cu ocazia unor surpari de teren datorate unor ploi abundente, s-a descoperit cripta martirilor. In interiorul criptei s-a gasit un sicriu cu osemintele a patru barbati. Deasupra sicriului, pe pereti, s-au descoperit doua inscriptii grecesti.

Prima a fost tradusa prin: "Martirii lui Hristos“, iar a doua "Martirii Zoticos, Atalos, Camasis, Filipos“.

Pe 17 ianuarie 1973, arhiepiscopul Dunarii de Jos, Antim Nica, a dat binecuvantare ca aceste moaste sa fie duse la Manastirea Cocos, spre a fi venerate de credinciosi. Ele au fost duse de arhiereul Gherasim Constanteanul pe atunci, actualmente Arhiepiscopul Ramnicului, si preotul consilier Dumitru Capaciurea din Macin.

Moastele celor patru sfinti mucenici sunt prezente si astazi in biserica manastirii Cocosu, din jud. Tulcea.

Din pacate vizitand Manastirea Cocos am constatat ca au loc refaceri picturale la nivel interior.Astfel vor fi acoperite fresce vechi de o rara frumusete.Acest tip de refacere a picturii in detrimentul celei vechi l-am intalnit in mai multe bisericii din tara,preotii nefiind deloc pregatiti,spunand ca nu are valoare duhovniceasca picturile ci faptele.Si asa,orice terminator de Teologie are dreptul de a distruge fresce celebre,netinand cont de nicio sugestie.

Sursa Marian Pios ...

Cele trei trepte ale maniei

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

"...Mânia ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.

Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste holos, care înseamnă "repede", când omul se mânie repede si tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniati-vă si nu gresiti.

Aceasta-i mânia cea firească. A gresit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărtită în trei părti: partea mânioasă, partea ratională si partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai căzut".

Când vezi pe un om că te ocărăste sau îti face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmasi dacă era asa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăste boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndemnat de diavol asa face.

Mânia cea dreaptă nu urăste, ci împlineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrăjmasi vostri. Binecuvântati pe cei ce vă blestemă.

Această mânie, holos, este primul grad al mâniei.

A doua treaptă a mâniei este mânia numită catos sau pizmă, pe româneste. Acesta-i un sarpe rău. Acesta când a muscat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar tinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.

Când omul tine mânie si gândeste: "Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu", si când vei vedea acestea în mintea ta, să stii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muscat mai mare balaur de inimă. Si să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: "Iartă-mă, sotule; iartă-mă, sotie!", că dacă nu trece această mânie, nu putem zice "Tatăl nostru".

Atunci ar trebui să ne rugăm asa: "si nu ne iartă nouă, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertăm". Asa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice "Tatăl nostru". În nici un fel de mânie nu putem zice "Tatăl nostru". Conditia-i pusă de întelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.

Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă si două, trei zile, si o săptămână si o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, zacos, care pe româneste se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.

S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. "Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în Cuvânt la Saul si la David.

Saul era împăratul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ si făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea si-i cânta din harpă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănătos si se linistea.

Dar Saul îi multumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.

Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat si i-a tăiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure si strigau asa: Bătut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Si atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia si izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: "Unde-i David, să-l omor?" Si a aruncat de trei ori cu sulita după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.

Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.

De aceea spun Sfintii Părinti si mai ales Sfântul Vasile cel Mare: "Zavistia este mai rea decât dracul". Asta-i mânia zacos si când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă ratiunea si creierul si partea sentimentală a sufletului omului si degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea si inima de zavistie.

Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Zavistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la începutul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dracii. Să ne ferească Dumnezeu, că zavistia este un drac care persistă în inima omului si dacă omul nu se mărturiseste si nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor să ierte pe cel ce le-a gresit.

Aceasta este treapta a treia a mâniei, care este cea mai periculoasă; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rău decât toti diavolii.

Deci nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie si de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire si de toată râvna cea rea.

Deci să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru si să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Sământă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său".

Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin. "

Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..

Sfantul Ioan cel Nou de la Suceva este sarbatorit pe 2 iunie. Traversezi orasul cu trepidatia lui moderna, punctata ici-colo de piatete, de ziduri medievale, de case vechi, de gradini umbroase. Bulevardele cu cate doua benzi taie cartierele de blocuri noi, de dupa care se iteste trecutul glorios. Turle, clopotnite, ziduri vechi razbat pana pe trotuarele de asfalt, sau isi intrezaresc timid siluetele de dupa cuburile de beton armat. Te afli in Suceava, simbol al Bucovinei, oras doldora de istorie si credinta. Daca apuci la un moment dat printre doua blocuri de 4 etaje, pe o straduta linistita, iti rasare in fata ochilor una dintre cele mai impresionante privelisi: manastirea Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava. La inceput nu realizezi daca nu cumva restul orasului a crescut pe langa aceasta super-nova a monumentalitatii noastre crestine; sau, daca nu cumva esti pe punctul de a pasi intr-un veritabil tunel al timpurilor eterne. Piatra induhovnicita, clopote si rugaciune, fresca si iarba, moaste si tamaie. O colonie cereasca de ingeri in trup - obstea calugareasca - tine cadenta liturgica. Oamenii vin aici in numar mare, gusta din dulceata harului si se intorc intariti la treburile lor. Calugarii vegheaza si pentru ei. Moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceavalucreaza pentru ei. Vrednicia chivernisitoare a Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, care are sediul administrativ in incinta, vegheaza la buna intocmire a resurselor patrimoniale si trebuintelor filantropice. Nivele de slujiri, trepte de competenta si o singura certitudine: nimeni, dar absolut nimeni nu pleaca de aici nemangaiat, nefolosit ori parasit in nevoile lui sufletesti.

Ziduri voievodale

Biserica, asa cum ni se arata astazi, a fost inceputa de fiul Voievodului Stefan cel Mare si Sfant, in 1514. Harul ctitoricesc si simtul artistic al parintelui s-a transmis genetic si asupra lui Bogdan, care in 1522 ispraveste lucrarea. Lacasul a fost sfintit de Mitropolitul Teoctist al Moldovei, atribuindu-i-se totodata calitatea de catedrala mitropolitana. In 1589 Voievodul Petru Schiopul ridica turnul-clopotnita de la intrare caruia, in 1910 i se mai aduga 2 niveluri. Acoperisul, mai putin obisnuit, are o poveste interesanta. Initial, biserica a fost invelita cu tabla de plumb, dar Despot Voda o despoaie la 1563 pentru a face gloante. Istoria nu consemneaza la ce au folosit acele gloante, dar indreptarea situatiei o va face de-abia la 1589 Petru Schiopul, care o inveleste grijuliu in dranita. Vine anul 1796 cand, din purtarea de grija a Mitropolitului Iacob Putneanul biserica intra in reparatii, iar invelitoarea de lemn este schimbata. Ingrijorat de soarta monumentului, Mitropolitul Veniamin Costachi (in 1829) ii schimba din nou acoperisul. Tot el ii pune lespezi de piatra si ii adauga pridvorul de la intrare. Acoperamantul bisericii nu isi epuizeaza aici odiseea, ea continuand intre anii 1904-1910 cand egumenul Ghedeon Balmos ii incredinteaza arhitectului K.A. Romsdorfer sarcina de a finaliza lucrarea intr-un mod original: cu tigla smaltuita. In fine, chipul innoit al lavrei se definitiveaza intre anii 1976-1991, cand se restaureaza si casele arhieresti si se pune pardoseala in toata biserica. Recent, s-a reconstruit paraclisul datand din vremea lui Anastasie Crimca, frumos pictat, unde se tin slujbele regulat. Manastirea este depozitara fondului de carte romaneasca veche din judetul Suceava.

Pictura bisericii mari dateaza din 1534, sub domnia lui Petru Rares, de catre iconari necunoscuti. Pe latura sudica se mai pot vedea tablourile votive ale marilor domnitori ai Moldovei: Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare precum si ale familiei Movilestilor.

Sfantului Ioan cel Nou - Negustorul mucenic

Odorul cel mai de pret al manastirii este racla cu moastele Sfantului Ioan cel Nou, sfant grabnic ajutator, generos si puternic lucrator. Spre milele lui dau navala zilnic grijile si necazurile oamenilor. Alaturi de Cuvioasa Parascheva, acest stalp al nadejdii vegheaza cu tarie asupra Moldovei inca din anul 1402, cand Alexandru cel Bun i-a adus in tara moastele, punandu-i-le intr-o racla argintata faurita de mesteri suceveni, in 1410. Dar cine a fost acest martir al credintei noastre ortodoxe, de data relativ recenta? A fost un administrator cinstit al averii unor negustori bogati, in interesele carora colinda lumea europeana a veacului al 14 lea. Nu era de neam mare, nu era bogat, dar il purta pe Hristos in inima lui ca nimeni altul. Calatorea cu El, si de aici i s-a si tras sfarsitul vietii pamantesti, dar si inceputul vesniciei ceresti. Astfel, porni peste Marea Neagra, din Trapezunda bizantina spre Cetatea Alba, la Gurile Nistrului. Calatorea pe corabia unui strain, catolic fervent dar si lacom din fire. Cu acesta a purtat Ioan discutii aprinse despre credinta, dovedindu-l de fiecare data. La sfarsitul calatoriei, capitanul se hotarase deja: Ioan trebuia pierdut cu orice pret; nu numai ca aparator al dreptei credinte, dar si ca administrator al incarcaturii pretioase, care astfel i-ar fi revenit lui, proprietarul corabiei. Ajunsi la Cetatea Alba (Acherman), catolicul a dat fuga imediat la Seicul (de origine persana) care conducea orasul, fiind la randu-i un inchinator al cultului focului si al planetelor. Catolicul l-a mintit, spunandu-i ca la bordul corabiei sale este un tanar care vrea cu tot dinadinsul sa treaca la cultul Seicului, si ca ar fi potrivit daca acesta l-ar chema la curte sa-l initieze in religia lui. Bucuros, stapanul cetatii l-a chemat cu mare fast pe Ioan, care de indata ce a auzit cuvintele de bun venit ale Seicului, s-a mirat foarte. Apoi l-a linistit pe idolatru, aratandu-i ca Hristos este singurul Dumnezeu, fiind lumina din lumina, de El atarnand toate luminile ceresti. Seicul, aprinzandu-se de manie in fata intregii curti, l-a somat pe Ioan sa treca la adorarea zeitatilor pagane. Ioan a refuzat cu seninatate, dar si cu hotarare. Atunci au inceput caznele. Batai cu vergile, schingiuri cumplite, intestinele revarsate pe-afara, ingrozind intrega asezare. La sfarsit, mucenicul a fost tarat prin cetate de coada unui cal, transformandu-l intr-un morman de carne vie. In mijlocul acestui spectacol, un colonist evreu a pus mana pe sabia celui care mana calul si, dintr-o lovitura, a retezat capul sfantului.
Ramas in mijlocul drumului, trupul descapatanat a stat pana seara, cand a fost invaluit intr-un stalp de foc. Mucenicul cel tanar s-a aratat in vis unui preot, care i-a luat moastele, asezandu-le langa altarul bisericii sale. Acolo au stat vreme de 70 de ani, facand nenumarate minuni, pana cand au fost aduse la Suceava de catre Alexandru cel Bun. De atunci, pe la racla sfantului marturisitor au trecut sute de generatii de crestini - fiecare cu necazurile sau cu bucuriile lui. Pe toti i-a mangaiat Sfantul Ioan cel Nou, caci de nu ar fi fost asa, cultul lui s-ar fi stins si lumea nu l-ar mai cautat...

„Chilia iti va spune ce sa faci“

Egumenul manastirii este parintele Vartolomeu, subtiratic la trup dar vanjos in credinta. Faptura lui aduna in sine trasaturile monahului moldovean: deschis fata de lume dar  

       inchis patimilor, sfatos si retinut totodata, ospitalier dar nedezlipit de la rugaciune. L-am iscodit „oleaca“ despre principalele dificultati ale traiului calugaresc in mijlocul unui mare oras. Iata ce ne-a spus: „Chilia este totul pentru un calugar. De altfel, spun si Sfintii Parinti: „Inchide-te in chilie si ea te invata ce sa faci!“ Aceasta manastire este una misionara, de aceea noi, traitorii de aici, nu ne putem zavori in chilie zi si noapte. Oamenii vin la noi cu tot felul de trebuinte, pe ei cine sa-i ajute?“ Intrebat fiind despre felul ispitelor care apar intr-un loc ca acesta, parintele Vartolomeu ne-a marturisit: „Ispitele in oras sunt cu totul altfel decat intr-o manastire izolata. Noi tinem cont de faptul ca Sfantul Ioan Botezatorul a plecat departe de lume nu ca sa se salbaticeasca el, ci ca sa domesticeasca pustia. Sfantul Antonie, marele pusnic al Egiptului, apare intr-o icoana rastignit de ispite. De aici intelegem un lucru foarte important: viata de calugar este o viata de mucenic.“

Am parasit manastirea Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava cu incredintarea ca taria pietrei celei vechi, ca energia duhovniceasca a moastelor si ca rugaciunea obstii de acolo fac posibila minunea cotidiana, si ca spatiul acela nu este un tunel al timpurilor - fie ele si eterne -, ci mai degraba un salas ocrotit al Duhului.

Razvan BUCUROIU
Lumea credintei, anul I, nr. 4

Povestire cu invataminte !

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

"Spuneau părinţii pentru avva Zinon, că şezând în Schit, a ieşit noaptea din chilia sa, spre luncă şi rătăcindu-se, a făcut trei zile şi trei nopţi umblând şi ostenindu-se. Leşinând a căzut să moară. Şi iată un copil a stătut înaintea lui, având o pâine şi un vas cu apă. Şi îi zicea lui: scoală, mănâncă! Iar el sculându-se, s-a rugat, socotind că este nălucă. Iar el ( copilul ) a zis lui: bine ai făcut. Şi iarăşi s-a rugat a doua oară şi a treia oară. Şi îi zicea lui : bine ai făcut. Deci, sculându-se bătrânul a luat şi a mâncat. Şi după aceea a zis lui (copilul ) : cât ai umblat, atât eşti departe de chilia ta; ci scoală-te şi vino după mine! Şi îndată s-a aflat la chilia lui. Deci a zis lui bătrânul: intră, fă-ne nouă rugăciune. Şi intrând bătrânul acela,( copilul ) s-a făcut nevăzut.( Patericul sfintilor batrani )

Despre cele 5 rani ale lui Iisus – din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...
sursa   ... florinbrasov in Sfantul Nicolae Velimirovici




“Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm. Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. (…)

Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele.Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.

Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!

Rugaciuni mai inalte decat cea a inimii

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Parintele Cleopa:

Rugaciunea mintii este desavarsita? Nu! Nici a mintii nu-i desavarsita. Rugaciunea mintii de-abia o numesc dumnezeiestii Parinti, jumatate de rugaciune sau pasare cu o aripa sau rugaciune cu-n picior, ca nici rugaciunea mintii nu-i desavarsita. Ii mai trebuie ceva. Trebuie sa ducem aceasta rugaciune de la intelegerea mintii la simtirea inimii.

Cand noi zicem o rugaciune cu limba si o intelegem cu mintea si o simtim cu inima, ea devine sferica, rotunda, in miscarea sufletului nostru. Aceasta rugaciune este mult desavarsita si se numeste rugaciunea inimii.

Dar o sa ma intrebati: Rugaciunea inimii este cea mai inalta? Nu! Sunt rugaciuni si mai inalte decat cea a inimii. Dar la rugaciunea inimii, zice Sfantul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugaciunea care-i mai sus decat a inimii, de abia ajunge unul din neam in neam; asa de inalta este rugaciunea care trece peste cea a inimii. Si care sunt treptele mai sus de rugaciunea inimii?

Prima este rugaciunea numita de sine miscatoare. De ce se cheama asa? Cand s-a intarit rugaciunea in inima, adica ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”, de la o vreme inima se roaga fara sa zica limba cuvinte. Este ceea ce spune la ,,Cantarea Cantarilor”, in Biblie: ,,Eu dorm si inima mea vegheaza” Stii cum este atunci rugaciunea noastra? Asa cum ai intoarce un ceas si apoi el merge singur.

In aceasta treapta ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: ,,Neincetat va rugati!”. Ni s-ar parea ca Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastra. ,,Cum sa ma rog neincetat? Dar eu mananc. Ma pot ruga cand mananc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Ma pot ruga?” Te poti ruga, daca vrei!

Omul care a ajuns la rugaciunea de sine miscatoare, oriunde ar fi, inima lui se roaga permanent. Daca-i in avion, daca-i in tren, daca-i in fabrica, daca-i la gara, daca-i pe drum, daca doarme, inima lui se roaga neincetat. Aceasta rugaciune, cand ajunge sa fie de sine miscatoare, toata viata omului este o rugaciune. Orice lucreaza pe pamant, el tot timpul se roaga.

Apostolii nimic n-au invatat mai presus de puterea noastra. Cand a zis Apostolul Pavel: ,,Neincetat va rugati!”, cel ce ajunge la rugaciunea de sine miscatoare, implineste cuvantul lui. El daca mananca, inima lui se roaga, cand vorbeste cu oamenii, are in taina alta gura: gura cea de foc a Duhului Sfant din inima lui. Este ,,gura Duhului”, cum o numeste Sfantul Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a castigat rugaciunea de sine miscatoare, orice-ar face el, inima lui se roaga. Aceasta este a patra treapta a rugaciunii.

Este si o alta treapta, mai inalta decat aceasta: rugaciunea cea vazatoare. Care este aceasta? Ai vazut pe Sfantul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el, in Egipt, se ducea cu mintea la Sfantul Amonie, alt sihastru mare. Acela iesise din viata si sufletul lui era dus de ingeri la cer. Si el a inceput a se inchina. Si l-au intrebat calugarii: ,,Parinte, de ce te inchini? Si el a raspuns: ,,Fratele nostru Amonie, marele stalp al cerului si al pamantului, se duce la cer si m-am inchinat sufletului lui”.

Si era mare distanta de la Sfantul Amonie pana la muntele lui Amonie, insa Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de ingeri la ceruri cand a iesit din trup. Asta inseamna oameni inainte-vazatori sau cu minte inainte-vazatoare de dumnezeu!

Arhim. Cleopa Ilie, Despre Rugaciune