Sfântul Porfirie Kafsokalivitul

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

           


,, Nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară
Eu aşa gândesc, dar voi faceţi cum credeţi
Prefer să fiu înşelat în Biserică decât să o părăsesc. Nu vreau să mă mântuiesc fără Biserică şi nu voi părăsi niciodată corabia ei
Nu poţi să comunici cu Hristos, şi să ai în acelaşi timp relaţii proaste cu ceilalţi oameni
Nu câştigi un om cu asprimea, ci cu bunătatea
Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor
Răul începe cu gândurile rele
Nu te lupta să opreşti sau să îndrepţi greşelile celuilalt. Iubeşte-l aşa cum e, cu toate greşelile lui, iar Domnul se va îngriji de acestea
Hristos nu vrea lângă EL oameni grosolani, ci delicați
Când te înhață satana și te apasă, să nu rămâi nemișcat, așa cum rămân unii ce devin melancolici și cad pe gânduri ore întregi
Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veșnicie este tot ce dai din iubire
Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla și va ridica îndârjire în sufletul tău și astfel rugaciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină, și astfel rugaciunea ta îl va ajuta
Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine
Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut
Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează
Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu bagare de seamă
Să mergi la Biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtașești des și-atunci vei scăpa de toata frica și ți se vor tămădui toate rănile sufletești
Te povățuiesc să ai mereu dragoste pentru toți. În primul rând dragoste apoi toate celelalte
Să te spovedești periodic și temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedești, nu te mântuiești."
Sfântul Porfirie Kafsokalivitu

Te macină gândurile noaptea și nu mai poți dormi ?

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Te macină gândurile noaptea și nu mai poți dormi ?

,, Trucul duhovnicesc " simplu al Sfântului Paisie Aghioritul care îți va liniști creierul în doar câteva secunde.
Într-o epocă a anxietății cronice, Sfântul Paisie Aghioritul ne oferă cel mai puternic antidot duhovnicesc împotriva furtunii lăuntrice. Omul contemporan trăiește o dramă tăcută, fiind sfâșiat de propriile griji și de o neîncredere profundă în purtarea de grijă a Creatorului său. Această stare de continuă alertă nu este doar o suferință emoțională, ci o îndepărtare de har și o pierdere a păcii inimii. Soluția patristică nu constă în tehnici de relaxare, ci într-o transformare radicală a modului în care mintea procesează realitatea obiectivă.
De ce apar tulburările minții în viziunea Sfântului Paisie Aghioritul
În cadrul unei discuții ziditoare, Părintele Paisie a fost întrebat direct de către un om îndurerat despre o problemă extrem de actuală, care îi măcina sănătatea. Mai exact, persoana respectivă i-a mărturisit sfântului că se neliniștește atât de mult atunci când are de rezolvat o problemă dificilă, încât ajunge efectiv să își piardă cu totul somnul. Răspunzând acestei frământări sufletești apăsătoare, Părintele a oferit următoarea diagnoză curativă:
„Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult atât în ascultarea ta, cât şi în nevoințele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe: Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: «Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine».”
Din perspectivă dogmatică, această stare de agitație denotă o lipsă a ceea ce sfinții numesc paza minții sau trezvie. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că duhurile căzute folosesc logica aparent firească pentru a ne extrage din prezent, singurul timp real al mântuirii, aruncându-ne în capcana unui viitor iluzoriu. Această risipire a minții anulează orice efort de asceză, deoarece sufletul își consumă energia creatoare în scenarii imaginare, în loc să o canalizeze spre rugăciunea curată. Astfel, tulburarea psihologică este, în esența ei, simptomul unei despărțiri subtile de Dumnezeu, o slăbire a credinței în providență.
Aplicarea acestui sfat cere un discernământ activ și o voință fermă de a tăia gândurile de la rădăcină, refuzând dialogul cu ele. Când te așezi la rugăciune sau când te pregătești de somn, iar mintea începe să ruleze lista datoriilor financiare, oprește deliberat acest șir obositor. Spune-ți clar, cu autoritate interioară, că ora actuală este rezervată odihnei, iar problemele zilei de mâine se vor rezolva la timpul lor. Această amânare conștientă a grijilor nu este o ignorare iresponsabilă, ci un exercițiu practic de viață duhovnicească prin care refuzi tirania stresului.
Cum se vindecă boala gândurilor multe și a nehotărârii
Subliniind necesitatea de a ieși din labirintul analizei excesive care paralizează voința omului modern, Sfântul Paisie ne povățuiește:
„De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu. Alege ceva şi mergi înainte, lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ți ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poți, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu.”
Nehotărârea cronică, numită aici cu asprime „scolasticism”, reprezintă o formă subtilă de mândrie prin care omul dorește să controleze absolut toate variabilele existențiale. În întreaga tradiție patristică, perfecționismul bolnăvicios este văzut ca o lucrare demonică menită să oprească fapta cea bună, ținând mintea captivă în îndoială. Adevărata iconomie divină acționează tocmai în spațiul lăsat liber de limitările noastre umane, acolo unde recunoaștem neputința proprie. Hristos nu cere de la noi soluții perfecte, ci o intenție curată, El însuși completând lipsurile noastre prin harul Său sfințitor.
Când te afli în fața unei alegeri dificile, cum ar fi schimbarea locului de muncă, fixează un termen limită clar pentru deliberare. Analizează opțiunile cu sinceritate, consultă-te cu duhovnicul tău, iar apoi fă un pas concret, asumat în libertate. Nu te uita înapoi cu regret și nu te lăsa bântuit de întrebarea paralizantă „cum ar fi fost dacă?”, ci roagă-te ca cerul să binecuvânteze calea aleasă. Această simplitate în acțiune aduce o eliberare uriașă, curățind inima de epuizarea provocată de ezitarea continuă.
Vorbind despre puterea abandonului în brațele părintești ale Făcătorului, Marele Cuvios arată cum funcționează această dinamică a iubirii salvatoare:
„Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă, este îndreptăţit să le aibă, atunci când se mâhneşte. Însă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?!”
Acest fel de „șantaj duhovnicesc” despre care vorbește textul nu este o forțare a libertății divine, ci o manifestare firească a înfierii noastre. Psalmistul David exclamă frecvent chemarea de a lăsa grijile în seama Domnului, evidențiind că încrederea totală atrage răspunsul neîntârziat al iubirii dumnezeiești. Când credinciosul refuză să își poarte singur crucea anxietăților, harul devine pe deplin operativ și aducător de pace. În schimb, a fi sănătos trupește, dar zdrobit interior de fantomele fricii, reprezintă un păcat grav împotriva darului vieții.
Transformă îngrijorarea într-o rugăciune de predare totală a propriei vieți. Când simți că spaima te copleșește în fața unui diagnostic medical incert, rostește cu smerenie: „Doamne, Tu cunoști neputința mea, ia această povară în mâinile Tale”. Această atitudine nu înseamnă sub nicio formă pasivitate, ci o mutare vitală a centrului de greutate de la propriul ego la atotputernicia lui Dumnezeu. Făcând astfel, vei observa cum tensiunea fizică dispare treptat, lăsând loc unei seninătăți vindecătoare.
Efectele gândurilor de-a stânga și lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu
Ilustrând diferența uriașă dintre o perspectivă strict umană și una ancorată în veșnicie, Părintele Paisie descrie mecanismul prin care ne construim singuri iadul:
„În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: «Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta. Altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?», şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovniceşte, ci se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: «Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu…». Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.”
Aici ne lovim de conceptul esențial de „fabrică de gânduri bune”, o temă centrală pentru sfinții contemporani. „Gândul de-a dreapta” nu este optimism psihologic sec, ci vederea curățită capabilă să identifice lucrarea lui Hristos în spatele oricărui eveniment contrariant. Așa cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (8:28), toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Acceptarea obstacolelor ca pe o pedagogie ascunsă transformă chiar și o dramă temporală într-o treaptă certă spre mântuire.
Adoptă acest model sănătos de reacție în fața frustrărilor cotidiene, exersându-l conștient și repetat. Dacă pierzi un zbor sau dacă ești blocat inexplicabil în trafic, refuză prima reacție de enervare și aplică instantaneu grila duhovnicească. Spune-ți în acel moment de cumpănă interioară că această opreliște temporară te protejează, probabil, de un rău mult mai mare pe care nu îl poți vedea acum. Această schimbare de paradigmă distruge stresul toxic, transformând fiecare incident neplăcut într-un prilej autentic de recunoștință.
Lupta cu propriile gânduri este terenul nevăzut pe care ne câștigăm sau ne pierdem pacea, iar această trezvie necesită efort și o atenție neîntreruptă.

Extras din învățăturile Sfântului Paisie Aghioritul.

Teodor Ciurariu

Minunea Potirului sf.Ierarh Nicolae

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                       

O familie nobilă nu putea avea copii şi s-a rugat la Sfântul Nicolae să îi dăruiască un copil. Şi a promis că dacă va primi un asemenea dar neasemănat va dărui un potir de aur Bisericii Sfântului Nicolae. Şi nobilul a primit darul şi soţia lui a născut un prunc frumos şi binecuvântat. Iar când copilul a crescut, tatăl a comandat la un aurar un potir prea frumos pentru Biserica Sfântului Nicolae. Cînd a fost gata, omului i-a plăcut atât de mult potirul, încât şi-a rănit inima cu el, hotărând să-l păstreze. Şi a comandat un alt potir de aceeaşi valoare pentru Sfânt.
Dar pe când era el pe mare împreună cu fiul său, venind către Mira, a poruncit fiului său să meargă şi să umple potirul cu apă. Dar copilul a alunecat şi a căzut în mare împreună cu vasul cel frumos. Iar tatăl s-a aruncat după el, dar nu l-a mai găsit din pricina valurilor mari. Şi a plâns îndelung şi a mers la Biserica Sfântului Nicolae, punând pe altar potirul cel de-al doilea. Dar acesta, a sărit de pe altar, ca aruncat de o mână nevăzută. Făcând aceasta şi a doua şi a treia oară, preotul Bisericii i-a zis: Darul tău nu este primit de marele ierarh. Deci pătrunde în inima ta şi vezi cu ce ai greşit, iar sfântul va ierta păcatul tău.
Atunci omul căzând la picioarele altarului a mărturisit păcatul său şi cum a făcut un alt potir pentru sfânt. Şi deodată, tatăl s-a auzit strigat. Şi iată, fiul cel înecat a intrat în Biserică ţinând în mână potirul de aur închinat sfântului. Şi a povestit: Am alunecat şi am căzut în apa învolburată, dar un bătrân preafrumos m-a apucat de mână şi m-a dus pe deasupra valurilor învolburate până ce m-a lăsat înaintea acestei Biserici. Atunci omul venindu-şi în fire a dăruit amândouă potirele Bisericii Sfântului Nicolae, mulţumind îndoit pentru că sfântul i-a dăruit de două ori viaţa fiului său.

Mărturisitor Arsenie Boca de la Prislop(1910-1989)

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

              

17 august 2024 ·

El (n.n. antihrist) e acela care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tiraniza sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.
Creştinii cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (II Tesaloniceni 3, 2).
Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască.
„De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciunii), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 11-12).
Evreii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe Cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad.
De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit - Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.
Mai mult, cum zice un părinte, acest antihrist – care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.
„Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând: moartea lui Dumnezeu, moartea învăţăturii Sale, moartea creştinilor, ucenicilor Săi, pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început.
Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.
Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una. Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când?
Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.
Părintele Arsenie Boca (1910-1989)
Sursa: Cărarea Împărăției - Părintele Arsenie Boca, editura Charisma, Deva, 2006, pag. 121-123

Despre iertare

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

11 august 1991
Londra

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Astăzi am auzit încă o dată cuvânt despre iertare. De fapt, degeaba am spus „încă o dată”: despre iertare trebuie să vorbim necontenit, iar gândul la ea trebuie să-l purtăm mereu cu noi.
De ce ne amintește Evanghelia atât de des că, dacă noi nu vom ierta, nici nouă nu ni se va ierta și că, cu măsura cu care noi măsurăm, cu aceea ni se va măsura și nouă? De ce ne spune Hristos, prin Apostolul Petru: trebuie oare să iertăm de șapte ori? — Nu! De șaptezeci de ori câte șapte... Mi se pare că din două pricini.

Mai întâi, pentru că, atâta vreme cât rămân în noi jigniri neiertate, câtă vreme este tulburare în noi, câtă vreme ne întoarcem fața de la celălalt, nu vrem nici măcar să știm că el există sau, mai rău, ne-am dori să nu mai existe deloc, în sufletul nostru nu poate fi pace. Sufletul nostru este neliniștit; e ca și cum valuri mărunte ar încreți suprafața apei, făcându-ne cu neputință să privim în adânc. Iar în adânc este Împărăția lui Dumnezeu; în adânc este chipul lui Dumnezeu, pe care nu-l putem vedea în noi înșine; și, prin apele tulburi, nu putem vedea adâncul spre care năzuim.

De aceea, câtă vreme este în noi neiertare, câtă vreme mai purtăm supărare fie și împotriva unui singur om, câtă vreme nu ne-am împăcat în chipul cel mai profund — căci Hristos ne spune să ne împăcăm din inimă, nu formal, ci din inimă — până atunci vor rămâne în noi acea tulburare, acea neliniște, acea lipsă de pace care nu ne lasă să-L vedem pe Dumnezeu. Curăția inimii și neiertarea nu pot fi împreună.
Dar mai este și un alt aspect.

Dumnezeu atât de mult a iubit fiecare dintre făpturile Sale — nu lumea întreagă luată laolaltă, ci fiecare făptură în parte, fiecare om în parte — încât pentru fiecare dintre noi Și-a dat viața: a trăit și a murit. Cum putem atunci să-I spunem lui Dumnezeu: Tu ai murit pentru acesta și pentru celălalt, dar eu îl urăsc; Tu ai murit pentru că îl iubești; eu vreau să fiu prietenul Tău, dar cu o singură condiție: ca omul acesta să nu fie, ca eu să fiu despărțit de el, apărat de el...

Oare așa se întâmplă în prieteniile dintre oameni? Dacă avem un prieten adevărat, un prieten apropiat, iar cineva îl urăște — poate oare cel care îl urăște să fie prietenul nostru? Nu poate! Putem căuta să avem relații bune cu el, dar aceste relații nu pot ajunge până în adânc.

Și acum să ne gândim: care este atitudinea noastră față de oamenii care ne înconjoară, față de oamenii care țin de trecutul nostru? Adeseori ni se poate părea că ne-am împăcat cu mulți sau chiar cu toți; dar dacă ne gândim mai adânc — nu! Nu ne-am împăcat! Doar că, pentru o vreme, am uitat de omul acela și de aceea putem trăi liniștiți: pentru că el nu mai există în conștiința noastră!...

Nu așa se zidește Împărăția lui Dumnezeu; nu astfel trebuie să fie legăturile dintre oameni. În Rugăciunea Domnească, în „Tatăl nostru”, spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Oare nu spunem prin aceasta că sunt de acord să rămân neiertat?!
Gândiți-vă! Gândiți-vă, pentru că nu putem fi una cu Dumnezeu și, în același timp, despărțiți de aproapele nostru. Așa ceva nu se poate. Dumnezeu ne iubește deopotrivă, dar El nu ne poate sili să ne iubim unii pe alții.

Gândiți-vă: vreți să fiți cu Dumnezeu? Vreți voi, vrem noi toți să fim una cu El?.. Atunci trebuie să ne purtăm unii față de alții așa cum S-a purtat El, Cel Care Și-a dat viața pentru cei care erau păcătoși, care se întorseseră de la El, care Îl urau:
„Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”...

Oare aceste cuvinte nu ne arată cum trebuie să ne purtăm micile noastre certuri și să devenim oameni ai lui Hristos?!
Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj