"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
S-a născut într-o familie numeroasă, de țărani simpli, pe 13 decembrie 1889, în sfânta insulă Patmos, acolo unde Sfântul Ioan Evanghelistul a primit și a scris ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa. La Botez, cucernicii săi părinți i-au dat numele Atanasie. Având parcă un simț înnăscut al cugetului Bisericii, micul Atanasie nu primea laptele mamei sale în zilele de miercuri și vineri.
La frageda vârstă de cinci ani, el a izbutit să o convingă pe nașa sa, care tocmai se logodise, să anuleze logodna și să-și trăiască restul zilelor în feciorie. Atanasie s-a ferit de cursele lumii și la șaptesprezece ani era deja sigur de hotărârea de a merge la mănăstire, iar părinții săi și-au dat bucuroși binecuvântarea pentru aceasta. Astfel, în luna martie a anului 1906, tânărul Atanasie a devenit frate la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos, a cărei obște înaintată în vârstă l-a îndrăgit repede. Sporind în virtute și nevoință, în luna august a aceluiași an a fost făcut rasofor, primind numele Amfilohie.
Tânărul monah Amfilohie era foarte aspru cu sine însuși. Conștient de propriile-i neajunsuri, el a găsit mijloace de luptă împotriva pornirilor sale păcătoase, pentru a înainta duhovnicește. După șapte ani petrecuți în mănăstire, era îndeajuns de sporit pentru a fi socotit pregătit să primească Schima Mare, în martie 1913. A fost tuns de părintele său duhovnicesc, Bătrânul Antonie, fiu duhovnicesc al părinților din Mișcarea Colivazilor, care adusese reînnoire duhovnicească grecilor, după ce fuseseră atât de cumplit chinuiți sub jugul turcesc.
El era întru totul dăruit vieții sale monahale. Nădăjduia însă ca la un moment dat să meargă în pelerinaje, pentru zidirea sa duhovnicească. Acest lucru s-a petrecut în 1911, când egumenul mănăstirii a hotărât să îl trimită pe tânărul Amfilohie la Muntele Athos, ca să învețe să cioplească în lemn.
In mai 1913, părintele stareț, conștient de virtutea și îmbunătățirea lui Amfilohie, a obținut acordul întregii obști ca să îl înalțe la treapta diaconiei. Apoi l-au trimis în insula Kos, pentru a fi hirotonit de către episcopul de acolo. Preocupat însă de gândul nevredniciei sale, Amfilohie și-a schimbat calea. Sentimentul nevredniciei, împreună cu libertatea duhului care îl caracteriza și cu dorința arzătoare de a vedea Țara Sfântă, l-au făcut să meargă acolo, trecând mai întâi prin Egipt. Amfilohie a fost foarte mișcat de acest pelerinaj și s-a hotărât să îl roage pe Patriarhul Ierusalimului să îi îngăduie să rămână ca unul dintre îngrijitorii Sfântului Mormânt. Cu toate că Patriarhul voia să îl primească, obștea Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul din Patmos a stăruit ca el să se întoarcă la metania lui. Iar când a ajuns la mănăstire, l-au „pedepsit” pentru neascultarea lui, trimițându-l la Sihăstria Apollo, ca să viețuiască alături de Bătrânul Macarie. Amfilohie a fost foarte fericit acolo, putându-se dărui cu totul rugăciunii în liniștea pustiei.
Părintele Amfilohie își dorea de mult ca să își poată ajuta compatrioții, slăbiți duhovnicește de sute de ani de asuprire turcească și de stăpânire străină. Pe când era încă un simplu monah, izbutise să facă rost de o bucată de pământ pe un versant stâncos din partea de apus a Patmosului. Acolo se găsea un paraclis, lângă care a zidit două chilii, și unde își dorea să poată construi o mănăstire de maici. În cele din urmă, în 1920, Dumnezeu i-a trimis primul împreună-lucrător în munca sa misionară, pe Caliope Gunaris (viitoarea maică Eustohia).
Două momente însemnate au fost hirotonirea sa ca diacon, în 1919, și înălțarea la treapta preoției, la puțină vreme după aceea. Aproape imediat după hirotonire a fost trimis să slujească în metocul mănăstirii din insula Kos. Cheltuia foarte mult timp și energie pe insula Kâlymnos, acolo unde lucra ca profesoară Caliope Gunaris, și unde începea să se formeze nucleul unei mănăstiri de maici.
În anul 1926, a fost trimis să slujească la peștera Apocalipsei din Patmos. În această perioadă petrecea mult timp cu studenții de la Academia Teologică. În 1935, situația devenise grea în insulele ocupate de italieni. Aceștia reușiseră să influențeze Biserica și mănăstirile. Obștea mănăstirii l-a ales egumen pe Părintele Amfilohie, subminând autoritatea italienilor, care doreau să fie ales unul dintre oamenii aserviți lor.
După ce a devenit stareț, s-a deschis calea pentru întemeierea viitoarei Mănăstiri de maici Bunavestire, aflată la o depărtare de cincisprezece minute de mers pe jos de Mănăstirea Sfântul Ioan. Lucrarea Părintelui Amfilohie îi supăra din ce în ce mai mult pe italieni, care în cele din urmă l-au înlăturat, în 1937, exilându-l în Grecia „liberă", împreună cu Caliope Gunaris. A călătorit prin Grecia, ajungând în cele din urmă în Creta, unde a fost rugat să conducă obștea duhovnicească din acea insulă. Surghiunul său a luat sfârșit în 1939, când s-a întors în Patmos, fiind primit cu mare bucurie.
Ocupației italiene a insulelor i-a urmat cea germană din 1942. Secătuit de puteri din pricina exilului, a hotărât să nu mai fie egumen, si și-a îndreptat puterile spre întărirea duhovnicească și materială a Mănăstirii Bunavestire. A rânduit cu grijă viața de obște a mănăstirii, zidindu-i astfel temelia pe care avea să crească.
Rugăciunile și lupta sa au rodit, căci au fost asigurate condițiile trebuincioase pentru construirea unor mănăstiri pe insulele Egina și Ikâria și a unui centru ecleziastic și a unei biserici în Creta. În 1947 el a putut să îi ajute pe copiii orfani din insula Rodos, a căror stare materială era foarte proastă. Sub îndrumarea sa, un grup de maici condus de maica stareță Eustochia a înființat un orfelinat și un așezământ pentru femei însărcinate.
Sf. Amfilohie a rămas în amintirea oamenilor prin marea sa dragoste și jertfire de sine pentru poporul lui Dumnezeu aflat în suferințe. În ciuda bolii și a slăbiciunii, el îi primea cu bucurie pe credincioși.
În anul 1968, de Paști, Dumnezeu i-a vestit Părintelui Amfilohie apropierea sfârșitului său. I-au fost dați astfel aproape doi ani pentru a se pregăti pe sine și pe fiii săi duhovnicești pentru plecarea lui din această lume. Cu toate acestea, suferea cumplit la gândul că îi va părăsi. S-a rugat cu lacrimi să îi fie îngăduit mai mult timp pentru a-i întări și spori duhovnicește. Cu puțină vreme înainte de a răposa, i-a mărturisit unuia dintre fiii săi duhovnicești că i s-au arătat Maica Domnului și Sfântul Ioan Teologul, care i-au spus că Dumnezeu nu îi primise cererea de a petrece pe pământ zilele Paștilor anului 1970. Curând s-a îmbolnăvit de gripă, care l-a lăsat foarte slăbit. După ce și-a luat rămas bun și a rânduit ultimele lucruri pentru fiii săi duhovnicești, și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului său, pe 16 aprilie 1970.
