"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
C E L
E 3 M A R I M I N U N I
D I N
S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T
O D O X Ă
MOTTO: <<Venirea
în fiecare an, de peste
2000
de ani, în Sâmbăta Mare, a Sfintei
Lumini
în mod suprafiresc la mormântul
Domnului
din Ierusalim este cea mai mare
minune
a zilelor noastre. Este minunea care
dovedeşte până la sfârşitul veacurilor
Învierea
lui Hristos, „Lumina lumii“ şi că
ORTODOXIA
ESTE CREDINŢA CEA
ADEVĂRATĂ>> » »
»
(Arhimandrit
Ioanichie Bălan).
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
Este normal ca după aproape 50 de ani de comunism ateist, în
avalanşa cultelor religioase, unii oameni să se
întrebe: „Care credinţă
este
adevărată?“ sau „Oare s-a împărţit Hristos?“ (1Corinteni 1:13).
Oare nu s-a rugat
Hristos în Grădina Ghetsimani ca toţi să fie una?
(Ioan
17: 21). Astăzi sunt aproape trei mii de
secte. Or fi oare trei mii
de dumnezei? Răspunsul ni-l dă Sfântul
Apostol Pavel (Efeseni 4:5):
UN
DOMN (IISUS HRISTOS), O CREDINTA (CREŞTINORTODOXĂ)
UN
BOTEZU(CEL PRIMIT LA 40 DE ZILE DE LA
NAŞTERE).
Am înţeles că ortodoxia este credinţa cea strămoşească, sfântă,
dreaptă şi mântuitoare. Avem noi dovezi pentru cele spuse? Avem
foarte multe, dar să ne oprim doar asupra a trei dintre ele:
1. Lumina
Sfântă de la Ierusalim;
2. Sfintele
Moaşte;
3. Aghiasma
Mare (apa sfinţită).
Noi,
creştinii ortodocşii, avem un mare păcat:
acela că nu
suntem
conştienţi
de adevărata valoare a
credinţei ortodoxe în
care
ne aflăm. Pentru confirmare iată o întâmplare adevărată:
O
domnişoară (Cristina P.) a plecat în vizită la sora ei, care
se căsătorise
în Norvegia. Ajungând acolo, a cunoscut un
norvegian
(profesor de istorie şi de
limba norvegiană) de care şia
legat
inima şi cu
care ulterior s-a căsătorit. Este interesant că
soţul dumneaei a fost născut
şi crescut în credinţa protestantă.
Fără să fie îndemnat de nimeni, s-a declarat nemulţumit de
această credinţă şi,
de bună voie,
s-a botezat catolic. Într-o zi am
fost
vizitat de tânăra
familie Cristina şi
Knut Ove şi
m-am
gândit
să-i invit să vizităm
câteva mănăstiri: Horezu, Polovragi
şi
Bistriţa.
Trebuie să specific
un lucru: acest norvegian Ove nu
ştia
nimic despre ortodoxie, auzise doar că există o credinţă
ortodoxă. Am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Sfânta
Mănăstire
Horezu. Acolo ne-au primit maicile şi
ne-au arătat
Sfânta
Biserică,
pictura, mormântul domnitorului Constantin
Brâncoveanu,
muzeul cu obiecte bisericeşti şi Sfintele Moaşte.
Apoi
ne-au invitat pe o terasă,
unde ne-au servit cu o dulceaţă
de
fragi şi un
pahar cu lapte cald. Norvegianul a fost atât de
impresionat
de tot ce văzuse
încât i-a spus soţiei
sale: „Te rog să
mă strângi tu de mână să cred că tot
ceea ce văd
este real şi
nu
un
vis!!!“ Ajunşi
apoi la Sfânta Mănăstire Bistriţa a
fost atât de
impresionat
când a văzut şi a mirosit Moaştele
Sfântului
Grigorie
Decapolitul, încât a promis că va
învăţa
limba română
din
dorinţa de
a cunoaşte
cât mai multe despre credinţa
noastră
creştin ortodoxă.
Iată iubiţi credincioşi, că ne aflăm în credinţa cea
adevărată. Să luăm aminte ce binecuvântări ale lui Dumnezeu
sunt
aceste Sfinte Mănăstiri pentru ţara
noastră.
1.
LUMINA SFÂNTĂ DE LA IERUSALIM
LOCUL.
Mai întâi se cuvine să precizăm că locul unde se
petrece minunea este
Mormântul Domnului, care se află în
rotonda
mare din partea de
vest a Bisericii Sfântului Mormânt. În jurul
Mormântului Domnului
se află 4 altare creştine, aşezate după ordinea
lor istorică şi orientate spre cele patru puncte cardinale:
1. La răsărit se află Biserica mare a Învierii, aparţinând
ortodocşilor;
2. La
sud se află altarul armenilor;
3. La
vest se află altarul copţilor;
4. La
nord se află altarul catolicilor.
Dovadă incontestabilă a
dreptei credinţe Ortodoxe, Sfânta
Lumină se aprinde în fiecare Sâmbătă Mare, între orele 12,30 -
13,30,
numai la altarul ce aparţine
ortodocşilor, fapt
care, chiar
dacă a fost contestat în trecut, astăzi
se pare că este recunoscut de
toată lumea.
Mari, după prohod, câţiva poliţişti necreştini (un turc,
un
arab, un reprezentant al statului Israel) verifică
toate obiectele din
interiorul Sfântului Mormânt,
inclusiv lespedea, să nu aibă vreo sursă de foc. De
asemenea, arhiereul
grec care presară vată pe
Mormântul Domnului
este controlat corporal. Se sting
toate luminile, se
încuie şi se sigilează uşa Sfântului
Mormânt, care rămâne în paza gardienilor. A doua zi, credincioşii se
adună în Biserica Învierii, având în mâini
numărul anilor pe care i-a trăit
pe pământ Iisus
Hristos. De la
Bethleem vin câteva sute de arabi
ortodocşi, care înconjoară Sfântul
Mormânt şi se
roagă cu voce tare. Cântă cu
toată puterea,
acompaniaţi de tobe. Toboşarii
stau urcaţi pe umerii celorlalţi,
care
dansează în jurul Sfântului Mormânt. De la sediul Patriarhiei
Ortodoxe a
Ierusalimului începe o procesiune impresionantă,
care îl
are în frunte pe
patriarhul însuşi. Se opresc în faţa Sfântului Mormânt
pecetluit, îl
înconjoară de trei ori, după care
patriarhul împreună cu cei
care slujesc se
retrag în altarul Bisericii Ortodoxe. În jurul orelor 12,
Patriarhul îşi scoate veşmintele cu care slujeşte, rămânând doar într-un
veşmânt alb (stihar), cu mânecuţe,
brâu şi patrafir (epitrahil). Este
controlat în faţa Sfântului Mormânt de către
poliţiştii necreştini, în
prezenţa reprezentanţilor
oficiali ai armenilor, ca nu cumva să aibă
vreo sursă de foc. Apoi Patriarhul rupe peceţile şi intră în prima
încăpere - Capela Îngerului - însoţit de un arab musulman. În vreme ce
musulmanul rămâne în această încăpere, Patriarhul intră singur
în cea
de-a doua încăpere, îngenunchează în
faţa lespedei Sfântului Mormânt
şi
începe să se roage. În timpul acestei rugăciuni,
vatra şi lespedea par
să fie cuprinse de sclipiri ca de rouă. La
un moment dat, după câteva
minute, se poate
observa o scânteie luminoasă ca
de fulger
rostogolindu-se în
zig-zag prin cupola mare a Bisericii. Coboară apoi
ca un glob de lumină ce se sfarmă în mii de bucăţi, apoi intră
înlăuntrul Mormântului ca o rază subţire, se coboară asupra
lespedei şi
aprinde vata presărată deasupra. Patriarhul
adună cu mâinile goale
vata aprinsă de acea flacără albăstruie, o pune în două cupe de aur şi
revine în Capela
Îngerului. În prezenţa musulmanului, aprinde două
buchete mari de
treizeci şi trei de lumânări şi iese cu ele în faţa
Sfântului Mormânt.
Candelele de deasupra şi o parte din lumânări şi
sfeşnice, se aprind singure. Câţiva
diaconi iau pe Patriarh şi-l conduc
către altar prin îmbulzeala dezlănţuită a mulţimii. În câteva clipe
lumânările tuturor sunt aprinse. Biserica e asemenea unei flăcări vii.
CELE
MAI VECHI MĂRTURII
Eusebiu
de Cezareea relatează în Istoria
bisericească, despre
un anume Narcis,
episcop al Ierusalimului din secolul al II-lea, care,
neavâând ulei în
candele, a turnat apă, apoi s-a rugat, iar
candelele
s-au aprins de la
Sfânta Lumină, arzând pe toată perioada Paştilor.
Egeria,
o călugăriţă spaniolă, a fost martoră şi a
relatat în
documente
evenimentele Săptămânii Mari şi ale Luminii Sfinte din
Ierusalimul anului
384.
Sfântul
Ioan Damaschin (675-749), în opera sa, face referire
clară la Sfânta Lumină.
Bernard,
un călugăr
occidental, scrie în lucrarea sa „Itinerar“
că a fost martor al Luminii Sfinte în anul 870.
Ahmed
ibn al-Kassa, un jurist arab (mort în anul 936),
face
una din primele
referiri la proprietăţile miraculoase ale
Sfintei Lumini:
„Deşi e aprinsă,
lumânarea nu te arde“.
Papa
Urban al II-lea, în anul 1095, cu un an înaintea celei
dintâi mari cruciade
pentru eliberarea Locurilor Sfinte, pomeneşte
într-un discurs scris
că, la Ierusalim, în Sâmbăta
Mare, „toate
luminile
din Sfântul Mormânt şi dimprejur, care au
fost stinse, se
reaprind
din poruncă divină“. În anul 1580, în timpul Patriarhului
Sofronie al
Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea
minune:
Lumina
Sfântă a ieşit
printr-un stâlp de piatră,
despicându-l.
Aceasta s-a întâmplat deoarece armenii erau în acel
timp
rău intenţionaţi faţă de Ortodocşi. Ei au promis să dea
guvernatorului
Ierusalimului o sumă foarte mare de bani ca
el să
intervină şi să împiedice pe
Patriarhul Ortodox să intre în
Biserica
Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei,
guvernatorul
a ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel numai
armenii,
cu mare veselie, au intrat în Biserică, nădăjduind să
primească Lumina Sfântă. În
acest timp ortodocşii stăteau cu
Patriarhul
afară (în curte) şi, plini de mâhnire, rugau pe
Dumnezeu
cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării
Sale.
În timpul rugăciunii lor, sus
Sfântă a ieşit prin ea (PRIVIŢI IMAGINEA
DIN
DREAPTA). Văzând aceasta,
Patriarhul
s-a ridicat repede şi
închinându-se
cu evlavie, a aprins
lumânările pe care le avea în mâna sa,
împărţind lumina ortodocşilor spre
sfinţirea lor. Când au văzut
minunea, portarii mahomedani au
deschis
de îndată porţile Bisericii. Patriarhul şi
marea mulţime au
intrat
în Biserică cântând: „Cine
este Dumnezeu mare ca
Dumnezeul
nostru, Tu eşti
Dumnezeu care faci minuni...“ şi
apoi a
fost
celebrată Sfânta Liturghie.
Ca
urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari
mahomedani
ai Bisericii a mărturisit pe Hristos ca
Fiu al lui
Dumnezeu
şi a crezut în El. Însă când
au auzit aceasta, foştii săi
coreligionari
(mahomedanii) s-au umplut de mânie şi l-au ars în
curtea
sfântă, primind astfel o moarte de martir.
CELE
MAI NOI MĂRTURII
DIODORUS,
Patriarh ortodox al Ierusalimului între anii 1981-
2000, mărturisea chiar înaintea Sfintelor Paşti
din 1998:
„Îmi
găsesc cu greu drumul prin întuneric spre camera
interioară, unde îngenunchez. Mă rog.
Câteodată aştept câteva
minute,
dar de obicei minunea se întâmplă
rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost
culcat
Iisus Hristos se revarsă o
Lumină
nedefinită, de obicei de culoare albăstruie,
dar
culoarea
se poate schimba în multe nuanţe.
Oricât
aş încerca, ea nu poate fi descrisă în
cuvinte
omeneşti. Lumina răsare
din piatră ca
şi ceaţa care se ridică deasupra
unui lac. Pare
a fi
acoperită de un nor, dar de fapt
este
Lumina.
Se comportă diferit în fiecare an.
Uneori
acoperă piatra, alteori luminează tot
Mormântul,
astfel încât oamenii de afară văd tot Mormântul plin
de
Lumină. Lumina nu arde! Niciodată nu
mi-am ars barba în toţi
cei
16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit
Lumina
Sfântă! Are o altă consistenţă, diferită de flacăra
lumânării. Minunea mă copleşeşte în fiecare an.
Adeseori sunt
icoane
care plâng atunci când Cerul vrea să arate
că ne este
aproape.
Avem atâţia sfinţi pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu
multe
daruri duhovniceşti. Dar nici una
dintre minunile acestea
nu
este atât de pătrunzătoare ca Sfânta Lumină. E
ca o Taină.
Face
Învierea lui Hristos atât de prezentă,
atât de aproape de
noi“.
VADJIH
NUSEIBE musulman, paznicul Bisericii Sfântului
Mormânt în anul 2001:
„Da, sunt
Medina,
ne-am stabilit în Ierusalim
prin
sec. al VII-lea, venind din Arabia.
Atunci
când musulmanii au intrat în
Ierusalim,
califul Omar a primit,
odată cu cheile oraşului,
şi cheia
Bisericii
Sfântului Mormânt. Califul a dat-o strămoşilor familiei
mele.
De atunci, la Biserica Sfântului Mormânt stau de pază
numai
cei din neamul nostru, de 1363 de ani! Zilnic deschid
Biserica
la ora 4. Cheia asta datează din
anul 1524. Cântăreşte o
jumătate de kilogram şi
are 50 de cm
lungime.
Închid de fiecare dată Biserica la
încuietorile
de trei ori pe săptămână. E
uşor. Sunt de meserie inginer în mecanisme
electronice.
Am lucrat în domeniul acesta
15
ani. Am multe griji când se apropie
Paştile. Controlez totul. Eu însumi încui uşa
Mormântului
cu mâinile mele!“ Înţelegeţi?
Se întâmplă ca musulmanul Vadjih Nuseibe să
fie martor adevărat al Miracolului Creştin
al
pogorârii Sfintei
Lumini! „Aşadar, voiam să
spun
că lucrul cel mai important al muncii mele
este să nu permit
nimănui să intre în Biserică sau să rămână după ora 19. Uneori
cer
pentru asta ajutorul poliţiei“.
2.
SFINTELE MOAŞTE
Poartă numele de Sfinte Moaşte
trupurile nepieritoare ale
Sfinţilor prin care Dumnezeu a arătat şi arată Atotputernicia Sa.
Omul
este făcut pentru nemurire fiindcă a
fost creat altfel decât celelalte
fiinţe. Pe celelalte fiinţe
Dumnezeu le-a făcut din pământ şi apă: „A
zis
Dumnezeu să scoată pământul fiinţe vii, după felul
lor... şi a fost
aşa“ (Facerea 1:24), dar
trupul omului l-a creat din pămâânt,
dar El
Însuşi i-a insuflat viaţă: „Atunci,
luând Domnul Dumnezeu ţărână
din pământ, a făcut
pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a
făcut omul fiinţă vie“ (Facerea
2:7).
Odată cu venirea lui Iisus Hristos, harul lui Dumnezeu, ce se dă
în Sfintele Taine,
sfinţeşte trupurile oamenilor făcându-le mădulările
lui Hristos, templul
Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este
templu
al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la
Dumnezeu
şi că voi
nu sunteţi ai voştri?“ (1 Corinteni 6:19).
TRUPURILE
SFINŢILOR SE PĂSTREAZĂ NESTRICATE
Domnul nostruIisus
Hristos a fost în afară de orice păcat: „Căci
întru
El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii“
(Coloseni
2:9). Şi oamenii tot aşa: cu cât au o viaţă mai
sfântă, cu atât
sunt mai aproape de
Dumnezeu. Atunci şi trupurile lor se păstrează
nestricăcioase în pământ: „Dumnezeu
păzeşte
toate oasele lor, nici
unul
dintre ele nu se va zdrobi“ (Psalm 33:19). În
timpul morţii lui
Iisus: „Mormintele
s-au deschis şi multe trupuri ale
sfinţilor
adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea
Lui, au
intrat
în Cetatea Sfântă şi
s-au arătat multora“ (Matei
27:52-53).
SFINTELE
MOAŞTE NU SUNT TRUPURI CONSERVATE
să facem o distincţie
clară între Sfintele Moaşte,
adică
trupurile neputrezite
ale unor Sfinţi şi conservarea sau mumificarea
unor trupuri. Şi unele şi altele nu sunt putrezite.
Se ştie că în cazul
Sfintelor Moaşte nu contribuie nici un om la această stare, lucru
dovedit şi de faptul că ele
mai au unele calităţi pe care cele
mumificate
nu le au - un miros
deosebit, o mireasmă divină şi sunt făcătoare de
minuni. În timp ce
mumificarea unor trupuri omeneşti
este explicabilă
fiindcă este făcută de oameni, Sfintele Moaşte
depăşesc legile firii - nu
omul contribuie la
nestricăciunea lor, ci Dumnezeu. În creştinism
Sfintele Moaşte au existat încă de
la început. O dovadă este faptul că
trupul primului
martir al lui Hristos, Sfântul Ştefan,
nu a putrezit. Pe
mormântul lui a fost
ridicată o Biserică. Se păstrează __0!_!_până astăzi
Moaştele unor Sfinţi
din sec. I, ca de pildă cele ale Sfântului
Policarp
şi
cele ale Sfântului Ignatie Teoforul. În secolele al II-lea şi al III-lea
odată ce numărul martirilor creşte, creşte şi numărul Sfintelor Moaşte.
Chiar pe teritoriul ţării noastre s-au descoperit la Niculiţel, în
Dobrogea, Sfintele
Moaşte ale mucenicilor Zoticos, Atalos, Filipos şi
Kamasis. Astăzi ele se află în Mănăstirea Cocoş din Judeţul Tulcea.
SFINTELE
MOAŞTE SE CINSTEAU ÎNCĂ DIN
VECHIUL
TESTAMENT
Evreii au scos din
Egipt trupul Patriarhului Iacov şi
l-au
înmormântat cu mare
cinstire în pământul Canaan (Facerea
50:1-13).
Moise a luat cu sine,
la ieşirea din Egipt oasele Patriarhului Iosif
(Ieşirea 13:19). Regele Iosia, curăţind templul Domnului şi
regatul de
idoli, a poruncit să se păstreze mormântul: „Lăsaţi-l în pace; nimeni
să nu se atingă de
oasele lui. Şi au păstrat oasele lui şi
oasele
proorocului
care venise din Samaria“ (4 Regi 23:18). Evreii
împodobeau mormintele
proorocilor şi oamenilor drepţi (Matei
23:29). Prin Moaştele şi obiectele sfinţilor Dumnezeu săvârşea diferite
minuni: „Când
Ilie a fost răpit la cer, în
vijelie, Elisei s-a umplut de
duhul
lui. Tot cuvântul n-a fost ascuns înaintea Lui şi ÎNTRU
ADORMIRE
A PROOROCIT TRUPUL LUI. Şi în
viaţa sa a făcut
semne
şi la moarte minunate au fost lucrurile
lui“ (Înţelepciunea lui
Sirah
48:12-15). „Apoi a murit Elisei şi
l-au îngropat, iar în anul
următor au intrat în ţară cete de moabiţi.
Dar iată,
odată,
când
îngropau
un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una
din
aceste cete şi,
speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui
Elisei.
Căzând acela, s-a atins de oasele lui
Elisei şi a
înviat şi
s-a
sculat
pe picioarele sale“ (4 Regi 13:20-21).
Asemenea se făceau minuni prin veşmintele
Sfinţilor. Chiar şi
umbra Apostolului
Petru vindeca pe bolnavii pe lângă care
el trecea:
„Şi-l rugau ca numai să se
atingă de
poala hainelor lui; şi
când se
atingeau
se vindecau“ (Matei 14:36). Aşa s-a întâmplat cu femeia
care suferea de
doisprezece ani de curgerea sângelui: „Apropiindu-se
pe la
spate, s-a atins de poala hainei Lui (Iisus Hristos) şi îndată s-a
oprit
curgerea sâângelui ei“ (Matei 8:44). „Atunci,
luând Ilie
cojocul
său şi
strângându-l vălătuc, a lovit cu el apa şi
aceasta s-a
strâns
la dreapta şi la
stânga şi au
trecut (Ilie şi Elisei) pe uscat“
(4
Regi 2:8). După cum vedem Sfintele
Moaşte se cinsteau şi
prin ele
se săvârşeau minuni. Dacă mulţi oameni nu primesc în
zilele noastre
vindecare şi ajutor, aceasta se datorează necredinţei sau slabei credinţe
a lor, căci a zis Hristos: „După credinţa
voastră,
fie vouă!“ (Matei
9:29).
În Sfintele Moaşte
se vede prezenţa vie a lui Dumnezeu şi
lucrarea Sfântului
Duh, iar: „Cine se îndoieşte
este asemenea valului
mării, mişcat
de vânt şi
aruncat încolo şi
încoace. Să nu
se
gândească omul acela că va
lua ceva de la Dumnezeu“ (Iacov 1:6-
7).
Se cunosc câteva exemple biblice de oameni care au făcut excepţie
şi de
la moarte: „Prin credinţă,
Enoh, a fost luat de pe pământ
ca
să nu vadă moartea“; „Şi pe când mergeau ei aşa pe
drum şi
grăiau, deodată s-a
ivit un car cu cai de foc şi,
despărţindu-i unul de
altul,
a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer“ (4
Regi 2:11).
TOŢI SFINŢII PĂRINŢI NE ÎNDEAMNĂ CĂTRE CINSTIREA
SFINTELOR
MOAŞTE
Iată câteva exemple:
Sfântul
Efrem Sirul spune: „Moaştele
Sfinţilor Mucenici şi
după moarte lucrează, căci prin ele se vindecă bolnavi
şi se
izbăvesc de draci, cu puterea lui Dumnezeu, pentru că Sfintele
Moaşte totdeauna au harul Sfântului Duh“.
Fericitul
Ieronim, răsturnând rătăcirea ereticului Vigilenţiu,
care tăgăduia cinstirea Sfintelor Moaşte, scrie lui Reparic: „Noi nu
cinstim
făptura mai mult ca pe Ziditorul, însă noi cinstim
rămăşiţele mucenicilor, ca prin acestea să cinstim pe Acela, ai
Căruia mucenici sunt. Oare în adevăr
sunt necurate rămăşiţele
Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel ? Oare şi trupul Domnului pus
în
Mormânt
a fost necurat? Dacă oasele morţilor spurcă pe
cei care
se
ating de ele, apoi cum a înviat mortul Elisei pe un alt mort şi
trupul
dispreţuit de Vigilenţiu ca
fiind necurat a dat viaţă???“
Sfântul
Ioan Gură de Aur zice:
„Spuneţi-mi unde este
mormântul
lui Alexandru Macedon? În ce zi a murit ?
Mormintele
robilor lui Hristos însă sunt
slăvite şi sunt în oraşul
împărătesc. Mormântul lui
Hristos e ştiut şi de barbari“.
Mormintele robilor
lui Hristos sunt mai strălucitoare chiar decât
palatele împărăteşti, nu numai în ceea ce priveşte mărimea şi
frumuseţea construcţiei, dar şi faţă de zelul celor ce vin
să se închine
lor. Chiar şi cel ce poartă purpură vine să se închine la aceste
morminte şi stând în genunchi, se roagă Sfinţilor ca ei să mijlocească
la Dumnezeu pentru el
- „NU TE UITA CĂ ZACE
ÎNAINTEA
TA
TRUPUL GOL ŞI FĂRĂ SUFLARE AL SFÂNTULUI,
CI TE
UITĂ ŞI ŢINE
SEAMA DE FAPTUL CĂ ÎN EL
ESTE
O ALTĂ PUTERE MAI ÎNALTĂ CHIAR DECÂT
SUFLETUL
- HARUL SFÂNTULUI DUH - CARE PRIN
FACEREA
DE MINUNI ÎNCREDINŢEAZĂ PE TOŢI
DESPRE
ADEVĂRUL ÎNVIERII“.
Sfântul
Ambrozie mărturiseşte: „Vom veni totdeauna la
Sfintele
Moaşte, ne vom atinge de ele şi, cu credinţă,
vom
îmbrăţişa rămăşiţele lor ca să primim
binecuvântări şi să credem
că noi totdeauna aici vom primi o alinare şi o mângâiere în toate
necazurile
ce ne împresoară“.
Sinodul
al şaptelea ecumenic a hotărât că se
cuvine a fi cinstite
Sfintele
Moaşte la fel ca şi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi
Sfintele
Icoane.
Părintele Stăniloae
spunea: „Cine se roagă lângă Moaştele
Sfinţilor nu se roagă propriu-zis
lor, ci persoanei lor. Cinstirea
trece
la persoană ca şi în cazul cinstirii icoanelor“. Pentru
o mai
fermă convingere despre sfinţenia
Ortodoxiei, iată în continuare
câteva minuni şi imagini ale Sfintelor Moaşte:
La
Damasc, în Siria, există un
impunător
altar mănăstiresc
de
închinăciune
al Sfântului Ioan Botezătorul,
zidire care
aparţine împăratului
Iustinian. De când arabii au pus stăpânire
pe
provincie (sec. al VIII-lea după Hristos),
a fost transformat în
moschee
musulmană.
Însă într-un
colţ al
colosalului aşezământ
există un minunat mausoleu, lucrat artistic şi destul de mare.
Este
vorba despre mormântul preacinstitului cap al
Botezătorului. Vrând-nevrând, arabii au fost nevoiţi să-l
păstreze şi să-l acopere cu un baldachin foarte scump şi să-l
împodobească cu aur. Când musulmanii au prefăcut Biserica în
geamie,
s-au atins şi de
mormânt. Dar s-au îngrozit, deoarece la
prima
lovitură de
lopată a
început să iasă de acolo sânge cald,
care
a continuat să curgă timp de mai multe zile şi
nopţi.
Nu se
mai
oprea. Plini de panică,
arabii au cerut să se
facă rugăciuni
de către Patriarhul creştin.
Acesta, cu tot soborul bisericesc al
Damascului,
a făcut
timp de trei zile procesiune în jurul
mormântului,
până când
într-a treia zi, s-a oprit sângele. O
inscripţie specială cu
litere arabe de aur, pusă deasupra
acestui
loc
sfânt, relatează întâmplarea
cutremurătoare.
Până astăzi,
lumea
musulmană preacinsteşte mormântul Sfântului Ioan
Botezătorul şi,
în acelaşi
timp, se teme, neîndrăznind
să se
apropie
de el.
Mi-a
povestit un călugăr de la Sfânta Mănăstire Lavra, ce
mireasmă uimitoare în intensitate se revarsă la fiecare 1
ianuarie
la procesiunea cu capul Sfântului Vasile cel Mare,
care
se păstrează în Mănăstirea Marea Lavră de
la Sfântul
Munte
Athos. Îţi
vine să crezi
că s-au spart mai multe sticle cu
parfum.
Mâna
dreaptă a
Sfântului Ioan Botezătorul
s-a aflat timp
de
900 de ani în Antiohia Siriei. Pe la jumătatea
secolului al
X-lea
a fost adusă la
Constantinopol. Poporul din Antiohia
s-a
bucurat de multe minuni săvârşite de mâna Sfântului Ioan.
Să amintim numai una dintre acestea: la 14 septembrie, odată
cu
crucea, era înălţată şi
această mână sfântă, ca
să fie văzută
de
miile de ochi care aşteptau
să vadă semnul extraordinar.
Dacă-şi
deschidea degetele, prevestea numai binecuvântări
pentru
popor. Dacă le
strângea, era semn rău. „Uneori
, citim în
Sinaxar (7
ianuarie), îşi răsfira degetele, alteori le strângea şi
prin
întinderea sau strângerea lor lăsa să se vadă fericirea
sau
nefericirea
viitoare“. O mână lipsită de viaţă să mişte
degetele şi
în
acelaşi
timp să prevestească viitorul!. „MARE ESTE
DUMNEZEU
ŞI MARE ESTE PUTEREA LUI!“
Sfântul
Sava a murit în urmă cu o
mie cinci sute de ani
(533).
Şi Moaştele sale neatinse de degradare au o anume
întâmplare.
În secolul al XIII-lea ele au fost aduse de cruciaţi la
Veneţia. Dar în octombrie 1965 au fost date în seama
Patriarhiei
de la Ierusalim. Moaştele
au fost preluate de clericii
ortodocşi, dar, când avionul a făcut
escală la
Atena, s-au gândit
să-l îmbrace cu veşminte
preoţeşti ortodoxe, însă au
ezitat,
pentru
că-şi
închipuiau trupul Sfântului înţepenit
şi rigid. Dar,
îndată ce Mitropolitul primat a încercat să o facă, a
simţit
un
fior.
Mâinile, picioarele, gâtul, capul, mijlocul, toate erau
mlădioase. Ca şi
cum ar fi fost vorba de un om viu. Astfel l-au
îmbrăcat cu uşurinţă în straiele preoţeşti cele noi. Deci, în afară
de
nedegradarea trupului, prima minune, s-a constatat şi
flexibilitatea
membrelor, cea de-a doua minune. Trebuie să nu
uităm de răspândirea
miresmei extraordinare, a treia minune,
şi săvârşirea
vindecării
unor bolnavi şi a
altor semne, care
constituie
ce-a de-a patra minune. Este bine ştiut
că trupurile
care
se păstrează cu ajutorul medicamentelor, cele îmbălsămate,
sunt
rigide, seamănă cu nişte
scânduri. Nu pot să fie
mişcate
din
loc nici un milimetru
Între Sfintele Moaşte tradiţionale dintre cele mai
vechi, care se
cinstesc în chip
deosebit în ţara noastră, sunt următoarele:
► Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, aduse de
voievodul
Alexandru cel Bun, de la Cetatea Albă la
Suceava, în
vara
anului 1402.
► Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, aduse în
capitala
Moldovei de Vasile Lupu, în vara
► Moaştele Sfântului Dimitrie
Basarabov,
aflate în Catedrala Patriarhală din
Bucureşti, dăruite Ţării Româneşti în
timpul
războiului ruso-turc din anii 1769-1774.
► Moaştele Sfintei Muceniţe
Filofteia,
aduse
în ţara Românească de
voievodul Radu
Negru
în secolul al XVI-lea şi aşezate în
Biserica
Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş.
► Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la
Mănăstirea Bistriţa Olteană, aduse în anul 1496
de ctitorul ei,
Barbu
Craiovescu.
► Moaştele Sfântului Calinic de la Cernica, fost episcop la
Rââmnicu
Vâlcea, canonizat în anul 1955.
► Moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolit
al
Banatului.
A
doua categorie de Sfinte Moaşte sunt
cele istorice, din
primele secole creştine (III-IV), aflate în spaţiul
dobrogean (Sciţia
Mică).
A
treia categorie de Sfinţi
cu Moaşte în
România este formată
din cuvioşi şi mucenici fie canonizaţi, fie încă necanonizaţi.
A
patra categorie cuprinde sfinţi
cu Moaşte
sau fără Moaşte
(Sfântul
Daniil Sihastru, Sfinţii martiri
Brâncoveni, Cuvioasa Teodora
de
la Sihla, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ etc.)
A
cincea categorie de Sfinte Moaşte cuprinde
numai părţi din
Moaştele unor Sfinţi,
care se păstrează în catedrale,
biserici şi
mănăstiri cum ar fi: capul
Sfântului Grigorie Teologul, în mănăstirea
Slatina; capul
Sfintei Tatiana, capetele Sfinţilor
Serghie şi Vah, capul
şi
mâna stângă a Sfântului Ierarh Nifon, în Catedrala Mitropolitană
din Craiova, mâna
Sfintei Muceniţe Chiriachi, în Catedrala
Episcopală
din Huşi etc.
A şasea categorie de Sfinte Moaşte şi
oseminte o formează
numărul mare al sutelor şi
miilor de preoţi şi credincioşi care au
pătimit pentru Hristos în închisorile din ţară între 1948-1964.
Iată cât de bogată este ţara noastră în Sfinte Moaşte ale unor martiri şi
cuvioşi, care se roagă neîncetat
pentru noi toţi!
3.
AGHIASMA
Numele de aghiasmă vine din limba greacă: to
aghiasma =
sfinţire şi este ierurgia (slujba) cea
mai des întâlnită în activitatea
liturgică a preotului. Aghiasma este de două feluri:
Aghiasmă Mare şi
Aghiasmă Mică. Sfinţirea apei înseamnă, de
fapt, aducerea ei la starea
iniţială, aşa cum o crease Dumnezeu la început. Apa era sfântă,
nealterabilă, era apă vie; numai după căderea lui Adam şi a Evei
începe alterarea ei şi îşi pierde calitatea de apă vie.
Temeiul biblic al
sfinţirii apei în creştinism
se află în pericopa
evanghelică care se citeşte la această ierurgie: „Iar în Ierusalim, lângă
Poarta Oilor, era o
scăldătoare, care se numea pe
evreieşte Vitezda,
având cinci
pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi,
şchiopi,
uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci
un înger al Domnului se
cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi
cine intra întâi, după
tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut“ (Ioan 5:2-4).
Scăldătoarea Vitezda reprezintă apa. Tulburarea apei o dată pe
an, era
o preînchipuire a
sfinţirii Aghiasmei Mari, ce se săvârşeşte în Sfânta
Biserică Ortodoxă şi care are putere
mare de vindecare. Dar, după cum
citim în pericopa
evanghelică, nu toţi se făceau sănătoşi, deci nu toţi
puteau să se împărtăşească de această sfinţenie, ci numai cel ce intra
primul. Aşa este şi astăzi în Sfânta Biserică Ortodoxă, la sfinţirea
Aghiasmei Mari, nu toţi capătă vindecări, ci numai aceia care o
primesc cu credinţă.
AGHIASMA,
care se săvârşeşte o dată pe an, la Bobotează (6
ianuarie), se
numeşte MARE pentru că aminteşte de ziua când
Mântuitorul a primit
Botezul în apa Iordanului, de la Sfântul Ioan
Botezătorul. Părintele profesor Corniţescu Emilian, ne explica pe când
eram studenţi la Teologie ce înseamnă Bobotează. În limba ebraică: bo
=
vino, bo = vino; din limba greacă: tea vine de la teo = Dumnezeu şi
ză vine de la aghios = sfânt. Deci Bo-bo-tea-ză înseamnă vino, vino
Doamne Sfânt (şi sfinţeşte apele acestea). În textul rugăciunii de
sfinţire se arată efectul AGHIASMEI
MARI:
„Izvor
de nestricăciune,
dar de sfinţenie,
dezlegare de păcate,
vindecare
de boli, diavolilor pieire, îndepărtare
a puterilor celor
potrivnice,
plină de
putere îngerească...
toţi cei ce se vor stropi şi vor
gusta
dintr-însa, să o
aibă spre
curăţirea
sufletelor şi a
trupurilor,
spre
vindecarea patimilor, spre sfinţirea
caselor şi
spre tot folosul de
trebuinţă...“
Aghiasma
Mare este folosită de arhiereu la sfinţirea Bisericii,
antimiselor, a
Sfântului şi Marelui Mir ş.a.
Ea se păstrează nestricată,
în Biserică, într-un vas special, numit AGHIASMATAR, şi este
folosită de preot la numeroase slujbe (ierurgii): la Sfinţirea Crucii şi a
Troiţelor, a clopotului, a vaselor, a veşmintelor,
la sfinţirea steagurilor,
la sfinţirea prin stropire a caselor, lucrurilor şi persoanelor, la „mersul
cu Botezul“,
când preoţii vizitează parohia.
Aghiasma
mică se săvârşeşte şi în Biserică dar şi în alte locuri:
în casele credincioşilor, la fântâni, la râuri şi
izvoare, în grădini, pe
ogor, la cererea
credincioşilor şi după trebuinţele lor. Slujba
Aghiasmei Mici este
mai restrânsă decât a Aghiasmei
Mari, iar prin
stropirea cu ea
duhurile cele rele din tot locul se alungă,
mintea se
curăţă de cele spurcate, se îndreaptă spre
rugăciune ... goneşte
bolile
şi dă sănătate sufletească şi
trupească... Toţi cei ce o primesc cu
credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare...". În casele credincioşilor,
Aghiasma se păstrează la loc de cinste, în
sticle curate, în care se
pune, de obicei, un
fir de busuioc. Dacă se întâmplă ceva cu ea nu
trebuie
aruncată, ci
se toarnă la rădăcina florilor sau a copacilor.
Aghiasma
mică se consumă în fiecare dimineaţă pe nemâncate,
când suntem curaţi trupeşte şi sufleteşte. Dimineaţa, după ce ne
sculăm şi ne spălăm, aprindem candela de masă ori de perete şi
apoi,
în faţa icoanei, rostim rugăciunile
dimineţii. Apoi luăm o bucată de
Anaforă, înghiţim de trei ori Aghiasmă Mică şi ne ungem pe frunte,
în
semnul sfintei cruci,
cu untdelemn de la Sfântul Maslu. După aceea
mâncăm şi plecăm la servici sau la şcoală. Făcând aşa ne vom
împărtăşi de energiile
necreate ale Duhului Sfânt ce există în
aceste
elemente sfinţite. Numai aşa
putem avea o zi binecuvântată de
Dumnezeu.
A treia minune,
vizibilă şi incontestabilă este,
deci,
AGHIASMA (apa sfinţită) care
nu se strică niciodată, ci rămâne
proaspătă. Cei care mai au ceva
îndoieli pot lua două sticle: într-una să
pună Aghiasma Mare, iar în cealaltă apă obişnuită. Să le lase două -
trei luni de zile şi după aceea când vor gusta
din ele vor observa cu
surprindere că numai apa simplă s-a
stricat. Şi astăzi putem întâlni
oameni care, sub
influenţa părerilor greşite sectante, dau felurite
interpretări faptului că Aghiasma
nu se strică. O parte din ei zic că apa
se conservă datorită faptului că preotul foloseşte o
cruce de argint,
lucru neadevărat fiindcă acele cruci sunt doar
nichelate (eventual din
lemn),
iar cele de aur şi argint sunt rare. Alţii spun că preotul foloseşte
busuiocul şi acesta are anumite proprietăţi de
a conserva apa. Acestora
să le răspundem că nu se foloseşte neapărat busuiocul, ci chiar crucea
simplă. Le propunem să mai
facă încă o experienţă: să pună busuioc
într-o sticlă cu apă curată şi vor constata că după un timp, nu prea
îndelungat, apa s-a
alterat.
Deci, acestea sunt
obiecţii şi justificări ale oamenilor ce nu vor
să creadă minunile, aflându-se
sub influenţa unor sectanţi (lupi
îmbrăcaţi în piele de oaie).
Chiar ştiinţa şi-a spus cuvântul în ceea ce
priveşte această minune. S-a constatat
în laborator că într-o particulă
de apă sfinţită moleculele sunt ordonate, alineate ca soldaţii într-un
pluton. În apa nesfinţită moleculele se mişcau dezordonat, haotic
(mişcarea browniană).
În Biserica Ortodoxă sfinţirea apei se săvâârşeşte de către
preoţi, care sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu: „Aşa să ne
socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi
ai
Tainelor lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 4:1). Aşadar preoţii sunt
purtători ai harului divin primit prin Hirotonie, care în Biserica
Ortodoxă are succesiune apostolică: „Din
această pricină, îţi
amintesc
să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu, care
este
în tine, prin punerea mâinilor mele“ (2 Timotei 1:6).
Toate
cultele religioase (adventişti,
baptişti, evanghelişti,
penticostali,
martorii lui Iehova...) nu au succesiune apostolică, nu
au
preoţie harică şi deci nu au harul divin, iar neavându-l nu pot
să săvârşească sfinţirea apei.
De
ce se foloseşte crucea la sfinţirea apei?
Crucea se foloseşte la săvârşirea tuturor Sfintelor Taine în
Biserica Ortodoxă; nu se face nici o slujbă fără cruce. Crucea a
zdrobit
puterea diavolului şi a împăcat pe om cu Dumnezeu,
fiindcă ea a fost
„Jertfelnicul
Jertfei celei Înfricoşătoare“.
Aşa cum poliţistul se
cunoaşte după uniformă, doctorul după halat,
tot aşa creştinul se
cunoaşte după cruce.
Câte
feluri de sfinţire a apei există în Biserica Ortodoxă?
În Biserica Ortodoxă există patru feluri de sfinţire a apei:
1. Prima
sfinţire a apei este la naşterea
unui copil. Fiecare
copil se naşte cu păcatul strămoşesc al protopărinţilor Adam şi Eva.
De aceea, conform
rânduielilor Sfintei Biserici Ortodoxe, moaşa
trebuie să vină cu o sticlă plină cu apă pe care o va sfinţi
preotul. Cu
această apă se spală pruncul în albie, se stropeşte,
iar la Botez se va
împărtăşi deplin cu Iisus
Hristos.
2. Cea
de-a doua sfinţire a apei este cea de
la Botez. Când se
botează un copil, se sfinţeşte mai întâi apa din cristelniţă şi
apoi se
botează în această apă sfinţită.
3. Cea
de-a treia sfinţire a apei este
Aghiasma Mică. Ea
se
poate face ori de
câte ori este nevoie. (De obicei în fiecare lună). Ea
trebuie păstrată într-un vas curat şi se ia în fiecare dimineaţă pe
nemâncate.
4. Cea
de-a patra sfinţire a apei se numeşte Aghisma Mare.
Ea se sfinţeşte o singură dată pe an, la Bobotează (Botezul Domnului).
Creştinii o pot consuma o săptămână după sfinţire, dimineaţa pe
nemâncate. Este
foarte folositoare pentru oamenii bântuiţi de
farmece,
pentru cei bolnavi şi pentru sfinţirea
diferitelor obiecte. Deci,
Aghiasma Mică se face ori de câte ori este nevoie, iar Aghiasma Mare
o singură dată pe an.
Cum
se sfinţeşte apa?
Primele două feluri de sfinţire
a apei se fac de către preot prin
binecuvântare cu
mâna, de trei ori, în semnul Sfintei Cruci, fără să o
atingă. Cea de-a treia sfinţire,
Aghiasma Mică, se face prin atingerea
directă a preotului, introducând mâna în apă,
binecuvântând-o de trei
ori în semnul Sfintei
Cruci, după care introduce crucea materială în
apă, tot în numele Sfintei Treimi şi,
de asemenea, făcând semnul
Sfintei Cruci. Cea
de-a patra sfinţire a apei, Aghiasma Mare,
este mai
deosebită. De aceea şi puterea sfinţitoare este mai mare decât la
celelalte. Este mai
mare puterea ei pentru că se face numai la
Bobotează, în ajunul Bobotezei, când ar trebui ţinut post negru şi
pentru că preotul binecuvintează cu
mâna de şase ori, deci dublu ca la
Aghiasma Mică.
Iată ce zice preotul la Aghiasma Mare când introduce mâna
pentru sfinţire (la primele trei binecuvântări): „Trimiţând
din Cer
Duhul
Tău cel Sfânt, ai sfinţit apele Iordanului, şi
capetele
balaurului
care se încuibase acolo le-ai zdrobit. Tu Însuţi, dar,
Iubitorule
de oameni Împărate,
vino şi
acum, prin pogorârea
Sfântului
Tău Duh, care sfinţeşte
toate şi
sfinţeşte apa aceasta...“
După aceea, la următoarele
trei binecuvântări, zice această rugăciune:
„Însuţi şi
acum, Stăpâne,
sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău
cel
Sfânt“
şi continuă cu „Dă Doamne
tuturor celor ce se vor atinge de
dânsa
şi se vor stropi şi o vor gusta: sfinţire,
sănătate,
curăţire şi
binecuvântare...“
(Rânduiala slujbei de sfinţire
a Aghiasmei Mari).
După ce Mihai Vodă Viteazul
a intrat triumfător în cetatea
Alba-Iulia,
unind cele trei Principate româneşti,
a dorit să
cinstească acest mare eveniment şi să aducă slavă lui Dumnezeu
pentru
această biruinţă,
prin construirea unei Biserici-catedrală
în
cetatea Alba-Iulia, (precum făcea şi binecredinciosul
Voievod
Ştefan
cel Mare şi Sfânt şi alţi domnitori români în
urma marilor
victorii
asupra armatelor duşmane).
Dar cum în Alba -Iulia, pe
lângă ortodoc şi erau şi catolici, s-a făcut
mare neînţelegere şi
sfadă pentru pretenţia
pe care o avea fiecare din cele două tabere
de a
le aparţine Biserica cea nouă, pentru cultul lor. Atunci,
inspirat
de Dumnezeu, „Mihai Vodă -
creştinul“, pentru a face
pace
între ortodocşi şi catolici, le-a propus aşa: „Să ieşim cu toţii
în
poiana cetăţii, ortodocşii cu preoţii şi credincioşii
lor, iar
catolicii
cu preoţii şi credincioşii
lor. Separat , fiecare ceată,
prin
preoţii ei, să săvârşească slujba sfinţirii
apei (Aghiasma) şi la
care
Aghiasma
va rămâne nestricată, a lor să fie
Biserica pe care o vom
construi“.
Propunerea a fost primită şi
executată întocmai. După
slujbă, în faţa voievodului s-a pus
Aghiasma în două vase
separate,
care s-au sigilat şi pecetluit cu
pecetea domnească şi s-au
pus
în custodie câteva săptămâni, după care
făcându-se
cercetarea,
au găsit Aghiasma creştinilor ortodocşi
nestricată,
cristalină şi proaspătă ca şi când ar fi fost
luată atunci de la izvor,
iar
cea a creştinilor catolici
alterată. Ce a urmat este uşor de
înţeles. Biserica a fost construită pentru
ortodocşi şi străjuieşte
triumfal
cetatea Alba-Iulia până astăzi, sub numele de „Catedrala
Reîntregirii“
cu hramul Prea Sfintei Treimi. Acest evenimentminune
se
află scris în analele de istorie ale vremii,
care se
păstrează la Biblioteca
Academiei Române, unde se pot cerceta
spre
convingerea îndoielnicilor.
AGHIASMA
ŞI EXPERIENŢA ŞTIINŢIFICĂ
Într-o
casă de intelectuali, femeia a rugat pe soţul ei,
doctor
de profesie, să-i dea voie să aducă preotul să sfinţească
cu
aghiasmă casa, după tradiţie. Soţul, însă, s-a opus multă
vreme.
Dar, fiindcă soţia a stăruit pe lângă el, a convenit,
hotărându-se în sinea lui să fie şi el prezent la această slujbă.
Avea
de gând să dea pentru totdeauna
o „lovitură“ credinţei
ortodoxe.
A hotărât să aducă el însuşi apa. Şi să-i facă după
aceea,
în laborator, „proba că este
într-adevăr sfinţită“. Aşa
se
face că a adus un vas cu apă curată, din care jumătate a
pus-o
în vasul de pe masă, ca să fie sfinţită, iar cealaltă
jumătate a pus-o tainic într-o sticlă curată. După ce a asistat
la
slujbă, a luat apa sfinţită şi pe cea nesfinţită şi a mers în
laborator
împreună cu asistentul lui, pe
care l-a prevenit că va
da
publicităţii „minciuna cu apa
sfinţită“.
Au depus amândoi
o
grijă deosebită la analiza ambelor ape. Mai întâi au
analizat-o
pe cea din sticlă, apa curată de la cişmea, în care au
găsit un mare număr de
microbi, consemnând ca atare tot ce
au
aflat, apoi au făcut analiza apei sfinţite de preot. Aici nu a
găsit deloc microbi. Uimit de acest neaşteptat rezultat, a zis
către asistentul său: „Noi
trebuie să fim cinstiţi. Aşa se cade!“
Şi au
făcut un proces-verbal de constatare, pe
care l-au
semnat
amândoi, datându-l şi afişându-l în sediul acelei
instituţii în care lucrau . Aici l-a citit şi părintele care ne-a
transmis
informaţia.
PRIN
URMARE, ÎN APA SFINŢITĂ
MICROBII
NU TRĂIESC !
O experienţă de felul acesta a fost făcută şi de către
doctorul Pavel Chirilă, de la Spitalul „Cristiana“, din Bucureşti,
folosind pentru
analiză apa de la Bobotează, pe
care a comparat-o
cu apa simplă de robinet. Adevărul
a ieşit la iveală ca
untdelemnul deasupra
apei.
BIBLIOGRAFIE:
Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994;
Credinţa
ilustrată, nr. 2, aprilie
2003; Arhimandrit
Daniil Gouvalis, Minunea credinţei ;
Episcopul Auxentios al Foticeei,
Lumina
Sfântă de
Paşti de la Ierusalim, Editura
Deisis, Sibiu, 2003; Protosinghel Ioachim
Pâârvulescu, Stareţul Mănăstirii Lainici, Editura Amacona, 1997; Cele trei mari
mistere
vizibile
şi incontestabile din Biserica Ortodoxă; Preot Dumitru Stăniloae,Teologia
dogmatică ortodoxă,
vol. III, E.I.B.M., Bucureşti,
2003; Revista Lumea Credinţei,
Editura
Oferta SRL, ianuarie
2005; Molitfelnic, Editura E.I.B.M., Bucureşti,1937, pagina,170;
Preot
Teodor Cios, Viaţa-in spaţiu şi dincolo de el, Predici şi iertăciuni la înmormântări, Sibiu
2008.
Completare
la cateheza „Cele trei mari minuni“
„Dacă cineva contraface măcar
o mică parte
a chipului regelui
pe
monedă regală, în felul acesta o falsifică; la
fel şi în
credinţa
cea
adevărată,
acel care va schimba cat de puţin
în ea, o vatămă pe
toată. Căci
dacă,
dogma este răstălmăcită, şi
înger de ar fi, să nu-l
credeţi. La nimic nu foloseşte
viaţa
virtuoasă,
dacă credinţa nu este
sănătoasă“ .
Credinţa trebuie păzită, nu schimbată.
Pentru că ea, credinţa, nu
evoluează, nu se schimbă ca o
haină, nu se interpretează ci
se trăieşte,
nu vede lumea în bucăţi, ci în totalitatea ei şi în
comuniune cu
Dumnezeu. Tentaţiile sunt multe, misionarii aşa zişi creştini sunt
mai
mulţi astăzi ca oricând şi mulţi cad în mrejele lor. Un tălmăcitor al
Sfintei Scripturi a
Vechiului Testament ne dă un exemplu: unui
credincios i se
propune să păreasească credinţa sa strămoşească în
schimbul unei sume de
bani şi a multor favoruri materiale. Aceasta
răspunde: nu pot pentru că mă ţine lanţul. Care lanţ? Mă ţine lanţul
înaintaşilor credinţei strămoşilor mei. Lanţul care mă leagă de mama,
de tata, de buncii, străbunicii mei, de
Sfântul Nicolae, de Sfântul
Gheorhe, de Sfinţii mucenici şi martiri, de
Sfântul Andrei care ne-a
adus această credinţă ce o avem .