CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
CLEVETEALĂ ŞI JUDECATĂ
Preot Ioan
Moto: Cine eşti tu, să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar, va sta, Dumnezeu are puterea să-l facă să stea (Romani 14:4).
Iubiţi credincioşi,
Inima multor oameni s-a umplut cu sentimente nefireşti, cu patimi, iar acestea din urmă, înrădăcinându-se în ea, s-au contopit cu întreaga fiinţă a acestor oameni şi a început să-i atragă pe aceştia, împotriva raţiunii şi a inimii lor, la o viaţă împătimită, necorespunzătoare lor. Satana, fiind vinovatul şi începătorul întunericului, nu a pierdut ocazia de a-şi face apariţia, cu toată puterea, în raţiunea deja întunecată şi în inima împătimită. Astfel lăcaşul dumnezeiesc al inimii s-a arătat întinat de necurăţia patimilor. Datorită faptului că omul persistă în starea de cădere, sufletul şi raţiunea s-au strămutat de la firesc şi au trecut în starea cea mai de jos a firii. Ieşirea din această stare gravă doar cu propriile forţe este imposibilă. Patimile au primit puterea firescului, fapt pentru care Satana, fiind mult mai puternic şi mai viclean în comparaţie cu raţiunea lipsită de experienţă, interceptează orice intenţie omenească de a face bine. De aceea, adesea, omului i se pare că săvârşeşte o faptă bună, dar în realitate, culege roadele ce apar sub forma unor patimi sporite. Astfel se întâmplă că omul îşi pierde nădejdea mântuirii şi părăseşte osteneala, iar uneori, ceea ce este şi mai grav, ajunge la sinucidere.
De la creaţie, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu DEMNITATE şi LIBERTATE. Deci Omul, este liber să facă binele sau răul şi ca atare, Dumnezeu a rânduit ca noi, creştinii ortodocşi, să fim judecaţi după poruncile Sfintei Evanghelii. De această judecată depinde viitorul nostru cel veşnic. Trebuie să ştim că după moarte este o judecată particulară pentru fiecare creştin şi va fi şi o judecată universală pentru toţi oamenii, când va veni a doua oară Domnul nostru Iisus Hristos. La ambele judecăţi, Dumnezeu Însuşi este prezent. La judecata particulară, El judecă prin intermediul îngerilor luminii: „Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea?“ (1 Corinteni 6:2) şi a îngerilor căzuţi (a diavolilor care ne vor acuza), iar la judecata universală (Înfricoşata Judecată), va judeca prin intermediul Cuvântului Său întrupat, adică Iisus Hristos (Ioan 5:22-27).
De aceea, întâlnirile şi discuţiile cu oameni înclinaţi spre bârfă sau minciună trebuie evitate: „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său pe acela l-am izgonit“ (Psalm 100:6). În acest sens, Sfântul Varsanufie ne spune că atunci când cineva începe să bârfească, să clevetească, să-i tăiem cuvântul neziditor şi osânditor şi să conducem discuţia într-o direcţie duhovnicească, folositoare sufletului şi vieţii noastre. Cel ce ascultă cu plăcere cleveteala şi judecata săvârşeşte acelaşi păcat şi cade sub aceeaşi osândă cu clevetitorul, căci: „UNUL PĂCĂTUIEŞTE CU GURA, IAR CELĂLALT PĂCĂTUIEŞTE CU URECHEA, ASCULTÂNDU-L!“ Aşadar, cel ce cleveteşte are diavolul pe limbă, iar cel ce ascultă pe clevetitor are diavolul ín ureche!!!
În Biblie găsim această mare poruncă: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7:1-5). Iată ce putem citi în Patericul egiptean, legat de această poruncă:
„Într-o mănăstire, pe lângă un părinte, trăia un ucenic care era puţin mai trândav în nevoinţă. Lângă acest ucenic, când trăgea să moară, şedeau unii fraţi şi văzând că ucenicul cel „cam leneş“ se duce din trup vesel şi cu bucurie, părintele l-a întrebat:
„Frate, noi ştim că nu erai prea osârdnic la nevoinţă şi de unde aşa veselie şi bucurie când ştii că te duci?“.
I-a răspuns fratele:
„Părinte, adevărul îl grăieşti, însă te rog să mă crezi că EU NU ŞTIU SĂ FI JUDECAT OM sau SĂ FI ŢINUT POMENIRE DE RĂU ASUPRA CUIVA deci îi voi spune lui Dumnezeu: «Stăpâne, Tu ai zis: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, iertaţi şi vi se va ierta vouă! DECI, NICI TU NU MĂ JUDECA PE MINE !».
Atunci i-a zis părintele: „Pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit!“.
Cel ce judecă pe semenul său, se autoidolatrizează, luând în închipuirea sa, locul lui Dumnezeu, locul Dreptului Judecător. Acela se pretinde Dumnezeu fără a fi, vrea să ia locul Lui, fără a avea dreptul şi fără a putea face judecată. În Vechiul Testament, scrie că trei evrei, Core, Datan şi Abiron s-au răsculat împotriva preoţilor Moise şi Aaron, iar Dumnezeu a considerat aceasta ca fiind răzvrătire împotriva Lui, S-a mâniat, a crăpat pământul şi i-a înghiţit pe cei trei cu familiile lor cu tot
(Numeri 16:16-32). În Noul Testament, Dumnezeu ne avertizează prin Sfântul Apostol Iuda să nu ne răzvrătim ca şi Core căci la fel vom pieri, numai că acum pe cei ce se răzvrătesc împotriva preoţilor, nu-i va înghiţi pământul ca atunci, ci Iadul (Iuda 11). Sfântul Petru ne îndeamnă: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor“ (1Petru 5:5). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„NU CUNOSC NIMIC MAI VICLEAN, DECÂT SUFLETUL CARE REFUZĂ SĂ CINSTEASCĂ PREOŢII. ACEL SUFLET ESTE PLIN DE BEŢIE
DEMONICĂ“. Trebuie să avem mereu înaintea ochilor tabloul cu femeia prinsă în adulter.
În timp ce Iisus Hristos învăţa poporul, cărturarii şi fariseii au adus la El o femeie prinsă în păcatul adulterului şi au aşezat-o în mijloc, întrebându-L: „Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?“ (Ioan 8:5). „Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis:
CEL FĂRĂ DE PĂCAT DINTRE VOI, SĂ ARUNCE CEL DINTÂI PIATRA ASUPRA EI“ (Ioan 8:7).
„Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc“(Ioan 8:9). Tot aşa şi noi, să punem piatra jos şi să nu mai judecăm pe alţii !
Omul duhovnicesc nu judecă, ci dimpotrivă, acoperă cu mantia sufletului său lipsurile şi scăderile pe care le constată la alţii, considerând că păcatele sale sunt mai multe şi mai mari. Cel ce a ajuns să-şi cunoască starea de păcătoşenie (FERICIT SUFLETUL CARE A VĂZUT PĂCATUL ÎNCUIBAT ÎN SINE) nu mai este preocupat de păcatele altora, ci caută să se înalţe pe sine, din propriile căderi şi eşecuri spirituale. Nici prin gând să nu ne treacă ideea, că suntem mai buni decât alţii! Înaintea lui Dumnezeu câştigă cel care gândeşte că toţi ceilalţi sunt mai buni decât el. Sfântul Isaac Sirul în Filocalia 10, ne învaţă:
„ÎN ZIUA ÎN CARE AM DESCHIS GURA ŞI AM CLEVETIT, AM JUDECAT PE CINEVA, SĂ NE CONSIDERĂM MORŢI ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU, IAR TOATE OSTENELILE NOASTRE, CE LE-AM ZIDIT CU GREU, RISIPITE“.
Împăratul Alexandru Macedon - judecător
Alexandru Macedon, cuceritorul lumii, a prins odată un pirat (hoţ de mare) şi fiind adus înaintea sa l-a întrebat:
Cu ce drept bântuieşti tu mările? Iar piratul i-a răspuns cu îndrăzneală: Cu acelaşi drept cu care bântuieşti şi tu lumea! Eu jefuiesc din când în când câte o corăbioară, tu însă jefuieşti şi prădezi împărăţii întregi şi cu toate astea, mie îmi zice lumea hoţ (pirat), iar ţie împărat.
Judecata este a lui Dumnezeu
Judecata este a lui Dumnezeu. El judecă pe fiecare dintre noi. El ştie când ne vom mântui. Chiar dacă am greşit, ne trimite mijloace de îndreptare, încât a Lui este judecata, a Atotţiitorului. Când intervenim noi, oamenii, este ca şi cum am spune: „Doamne, Tu nu ştii nimic!
Să-ţi spun eu, Doamne, ce este cu acesta sau cu aceasta!“ Aşa ne prezentăm noi, plini de obrăznicie, spunem ce ştim sau ce ne imaginăm noi şi Îl dăm afară din scaunul de judecată pe Dumnzeu şi judecăm noi în locul Lui. Şi Mântuitorul, ca Cel ce ne-a acordat libertate personală, Se retrage. Însă Îşi retrage şi harul, puterea dumnezeiască, care ne ţine în viaţă. Şi atunci începem să bâjbăim în întuneric ca nişte ologi, ca nişte dezorientaţi, ca nişte orbi. Dumnezeu îşi ridică harul de la noi ca pedeapsă. Intrăm într-un dezechilibru intelectual, duhovnicesc şi greşim. Vin peste noi gânduri de răutate în tot chipul, gânduri spurcate, gânduri de păcate şi imagini păcătoase, gânduri de hulă chiar împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Sfintelor icoane. După aceea, pedepse cu pagube, tulburări în familie, tulburări sufleteşti, încât este un întreg haos şi iad în sufletul nostru, pentru că în noi nu mai este Dumnezeu, deoarece am vrut să ocupăm locul Lui. Când ne scuturăm de Dumnezeu ne apropiem de cel rău! Ne apropiem de răutate şi de trufia diavolească! Aşa încât, iertaţi-mă, dar atunci suntem un fel de diavoli!
Binele aparent
Atunci când clevetim şi judecăm pe semenii noştri, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de urâciunea acestor păcate. Diavolul ni le prezintă sub înfăţişarea aparentă a unor fapte bune, aşa cum a făcut cu protopărinţii noştri, Adam şi Eva. El nu le-a prezentat primilor oameni călcarea poruncii sub consecinţa stricăciunii şi a morţii, ci ca un bine aparent, cum că ar ajunge egali cu Dumnezeu. Înainte de a comite răul, omul încearcă să găsească argumente care să-i justifice fapta.
Să nu judecăm pe nimeni căci dacă cineva îşi priveşte amănunţit păcatele sale, nu va mai avea grijă de nimic altceva în viaţă, socotind că nu-i ajunge timpul nici pentru a-şi plânge păcatele sale chiar de ar trăi 100 de ani şi chiar de ar vedea pornind din ochii săi tot Iordanul.
Dracii sau ne îndeamnă să păcătuim, sau ne îndeamnă să judecăm pe cei ce păcătuiesc. Chiar acest păcat al judecării altora ne poate pierde. Cel ce şi-a cunoscut greşelile îşi ţine limba, iar vorbăreţul încă nu s-a cunoscut pe sine.
Aproapele nostru - barometrul vieţii noastre duhovniceşti
Ceea ce vedem noi la aproapele, nu este altceva decât ce este în noi înşine, adică vedem în aproapele doar neajunsurile şi patimile de care noi înşine suferim. De exemplu, coboară un preot dintr-o maşină luxoasă, însoţit de o femeie frumoasă, iar în urma lor un tânăr le duce bagajul.
Dacă cineva este iubitor de avere, va zice: „Ce maşină are preotul!“. Dacă cineva n-are patimă pentru avere poate crede că maşina este împrumutată, sau nici să nu o bage în seamă. Cel desfrânat va zice: „O, ce femeie are preotul!“. Dar dacă acela trăieşte în feciorie, poate să creadă că femeia este sora preotului şi chiar poate să-i pară că seamănă cu el. Cel îngâmfat va zice: „O, are slugi preotul, nu poate
să-şi care singur bagajele!“, iar cel smerit, va zice:
„Ce fericit este fratele că s-a învrednicit să ducă bagajul unui slujitor al lui Hristos, probabil că sunt în el veşminte preoţeşti sau alte lucruri sfinte“.
În concluzie, fiecare se vede pe sine în celălalt , aproapele fiind cel mai bun „barometru“ al vieţii noastre duhovniceşti.
O problemă mult discutată, care generează multă judecată, este aceea a banilor: „De ce ne iau preoţii bani?“ Faptul că preoţii iau bani, are temei biblic şi iată ce ne spune Dumnezeu prin gura Sfântului Apostol Pavel:
„N-AVEM OARE DREPTUL SĂ MÂNCĂM ŞI SĂ BEM?“ (1Corinteni 9:4) căci, „Cine slujeşte vreodată în oaste cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele ei?“ (1Corinteni9:7).
Chiar şi în Vechiul Testament era legiuită plata preoţilor prin Legea lui Moise „SĂ NU LEGI GURA BOULUI CARE TREIERĂ“. „Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu?“ (1Corinteni9:9). Nu, nu la boi se referă Dumnezeu, ci nouă, oamenilor, ne zice aceasta. Şi iată că, în această privinţă, ne lămureşte Sfântul Apostol Pavel când spune: „Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti (Botez, Mirungere, Cununie, Sfântul Maslu, rugăciuni, ...) este oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre?“ (1 Corinteni 9:11).
Să nu întindem mâna ca Iuda... la punga de arginţi
Vin cei de la alte culte religioase cu cadouri, ajutoare, produse alimentare, spunând că vor să-i ajute pe ortodocşi. Iubiţi credincioşi, de câte ori vine cineva să ne dea ceva, noi să nu întindem mâna ca Iuda la „punga de arginţi“, ci mai degrabă să ne întrebăm: „Ce urmăreşte omul acesta? De ce mi le dă degeaba? Care este folosul lui?“ Cine a fost lacom să ia fără muncă bani sau lucruri, să ştiţi că a pierdut tot ce avea mai scump, adică SUFLETUL. „Căci, ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26). Şi apoi le spun cei de la alte culte religioase, ortodocşilor: „De ce mergeţi la preoţi, nu vedeţi că vă iau bani?“ Oamenii ar trebui să le răspundă aşa: „Este adevărat, ne iau bani, dar Dumnezeu a poruncit celor ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie“ (1 Corinteni 9:14). Iată, în acest sens, un exemplu concludent: Din pricini binecuvântate am călătorit într-o zi de duminică dimineaţa. La ora când începea Sfânta Liturghie, treceam prin comuna Buchin, lângă Caransebeş. Am parcat maşina şi am intrat în Biserica din această parohie. Am stat la slujbă, iar la sfârşit am mers la miruit în rând cu toţi creştinii şi l-am întrebat pe preot: «„Părinte pe aici au venit cei de alte culte să facă prozelitism?“ Şi el mi-a răspuns: „Or venit, părince! Or venit cu o maşină în mijlocul comunei, unde or dat un oblon jos şi-or zis: Cine vrea să ieie zahăr, ulei, ciocolată, bomboane... fără bani, să vină aici la noi!“ Lumea, repede, toţi cu sacii la maşină, că doar... era fără bani. Dar, mai întâi i-a întrebat cel de altă credinţă: „Ia spuneţi-mi, preotul de aici v-o luat bani la botez, nuntă, parastase?“ „Da, ne-o luat!“ au răspuns sătenii. „Păi, măi oameni, noi nu vă luăm bani, vă dăm totul pe gratis, veniţi la noi la adunare, că acolo-i credinţa adevărată!“ În timpul acesta, un bun creştin m-a anunţat ce se întâmplă în parohie. M-am îmbrăcat în reverendă şi m-am apropiat de maşină şi i-am întrebat pe enoriaşii mei:
„Spuneaţi dumneavoastră că v-am luat bani, dar oare croitorului nu i-aţi dat bani? Cizmarului nu i-aţi dat bani? Zugravului nu i-aţi dat bani? Mecanicului nu i-aţi dat bani? Pe chibrituri, scobitori, pe nasturi n-aţi dat bani?...“ „Ba am dat, părince! Şi atunci, preotului de ce să nu-i daţi bani? Oare, nu v-am spus în predică ce zice Dumnezeu în Biblie: „CĂ CEI CE SLUJESC ALTARULUI, AU PARTE DE LA ALTAR?“ (1Corinteni 9:13). Sătenii s-au ruşinat, au dat înapoi tot ce primiseră de la acei oameni, mi-au cerut iertare şi s-au întors acasă. Dacă nu apăream la momentul potrivit, o mare parte din săteni treceau la altă credinţă».
Iată cine a fost salvarea sufletelor lor: Dumnezeu prin preotul satului!
Opriţi-vă la hotarul nejudecării
Una dintre marile ispite cu care se confruntă unii creştini este judecarea unor preoţi şi ierarhi. Bine şi de folos le este să se oprească la hotarul nejudecării şi să păşească unii către alţii (credincioşi către preoţi şi preoţi către credincioşi), prin iubire, căci doar prin iubire este cale de la inimă la inimă, cale de care oamenii par tot mai înstrăinaţi azi. Să ceară de la Dumnezeu „lucrători pentru seceriş“ (adică preoţi) şi să fie încredinţaţi că vor avea lucrători sfinţiţi.
Oare ce fel de jertfe cred că pot aduce cei ce simt ură faţă de preoţi? Oare ei cred că pot fi cu Hristos? Aceşti oameni, chiar dacă s-ar fi dat pe sine la moarte, mărturisindu-l pe Hristos, păcatul lor nu s-a spălat cu sângele vărsat. Vina lor grea şi neîndreptată a dezbinării nu se curăţă nici chiar prin suferinţe. Cel ce se află în afara Sfintei Biserici Ortodoxe nu poate fi mucenic. Nimeni nu dobândeşte mântuire şi viaţă veşnică dacă nu se numără între mădularele lui Hristos. Diavol, în limba slavonă înseamnă clevetitor. Iar toţi cei ce răspândesc clevetirea sau defăimarea chiar şi pe bună dreptate, sunt robii diavolului, celui clevetitor. Cei ce primesc clevetirile sunt robi ai robilor diavolului.
„Să judeci este un mare păcat, harul te părăseşte fără să-ţi dai seama. Este un păcat aşa de mare, fiindcă tu judeci în locul lui Hristos şi devii astfel un antihrist“ (Patericul Atonit).
Dacă aşa stau lucrurile, în mod sigur este mult mai mare păcatul de a-i judeca pe preoţi. Dacă în Biblie scrie: „TOŢI GREŞIM ÎN MULTE CHIPURI“ (Iacov 3:2) înseamnă că în faţa lui Dumnezeu nimeni nu este curat, fără de păcat, nici de-ar trăi numai o zi. Intrăm în Biserică să căpătăm har, nu să judecăm preoţii, prin care coboară Harul lui Dumnezeu. Spunea odată cineva: „Nu vin la Sfânta Biserică pentru că nu-mi place preotul!“ La Biserică nu vii pentru preot, ci pentru Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului tău. Nu vii să vorbeşti cu preotul, ci vii să vorbeşti cu Dumnezeu. Nimic să nu te oprească să mergi la Sfânta Biserică. Şi nu uita, cleveteala este puiul urii, nu judeca pe nimeni!
Judecarea aproapelui este şi mai mare atunci când înaintează până la osândirea preoţilor: „Nu vă atingeţi de unşii mei şi nu vicleniţi împotriva preoţilor mei“ (Psalm 104:15). Este porunca dată nouă de Dumnezeu prin împăratul şi proorocul David. Acest păcat fiind grav trebuie spus la spovedanie şi apoi să nu-l mai repetăm. Chiar dacă am vedea că preotul a greşit, să nu mergem să-l clevetim pe uliţă, ci să ne rugăm pentru el, cum se roagă şi el pentru noi în Sfântul Altar. Din gura preotului pornesc rugăciuni sfinte, iar mâna lui binecuvintează cu putere de sus.
TU ceri iertarea păcatelor tale, PREOTUL se roagă fierbinte pentru toţi !
TU voieşti pentru tine pacea, PREOTUL se zbuciumă să o dea tuturor !
TU îţi doreşti curăţia, PREOTUL o dă fiecăruia !
TU vezi pământul cu momelile lui trecătoare, PREOTUL îţi arată cerul, mântuirea, pe Hristos, Fericirea Veşnică!
TU alergi după binefaceri, care mâine te vor părăsi, PREOTUL te întâmpină cu darurile veşnice ale lui Dumnezeu: Sfintele Taine!
Stăteam într-o zi de vorbă cu un alt preot şi s-a apropiat de noi o bună creştină care a zis: „În numele Domnului, binecuvântaţi-mă părinte!“ Părintele i-a făcut semnul Sfintei Cruci pe cap zicând: „Dumnezeu şi Maica Domnului să te binecuvânteze!“ Apoi femeia i-a sărutat mâna. Tocmai în clipa aceea a trecut pe lângă noi o femeie de altă credinţă care i-a spus: „De ce i-ai cerut binecuvântare preotului şi de ce i-ai sărutat mâna preotului, nu ştii că este păcătos?“ Şi ea, i-a răspuns cu blândeţe şi multă înţelepciune: „O fi păcătos, însă eu ştiu de la părinţii mei că binecuvântarea pe care o primim de la preot este sfântă, iar mâna pe care i-am sărutat-o îmi poate da oricând ceea ce eu nu pot să-mi iau singură: iertare de păcate şi Sfânta Împărtăşanie!“.
Şi iată acum şi temeiul biblic pentru care preotul a dat binecuvântare femeii după cum aceasta ceruse. În Vechiul Testament Dumnezeu a grăit cu Moise, cu Aaron şi cu fii lui Aaron, care de fapt toţi erau preoţi ai lui Dumnezeu: „Aşa să binecuvântaţi pe fii lui Israel şi să ziceţi către ei: Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu faţa veselă şi să te miluiască! Să-Şi întoarcă Domnul faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace! Aşa să cheme numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta“ (Numerii 6:22-27).
Marele filosof român, Petre Ţuţea, spunea odată că a văzut un preot care băuse mai mult decât trebuia şi i-a sărutat mâna, dar de fapt nu i-a sărutat mâna lui, ci Harul Duhului Sfânt pe care-l avea de la Dumnezeu prin hirotonie.
O istorioară despre preotul duhovnic
În Postul Mare, în timpul Vecerniei, la Mănăstirea Russikon, din Sfântul Munte Athos, Dumnezeu i-a dat unui călugăr să vadă pe preotul duhovnic care-l spovedea în chipul lui Hristos. Preotul duhovnic luase epitrahilul şi felonul şi se pregătea să-l spovedească. Când călugărul a venit în Biserică, unde se face spovedania, s-a uitat la duhovnic (era bătrân şi cu părul alb) şi a văzut că acum faţa lui era ca a unui tânăr şi strălucea cu totul, fiind asemenea lui Hristos. Atunci călugărul a înţeles că oricare preot duhovnic îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi că Hristos prin Duhul Sfânt îi iartă păcatele.
De ce să ascundem că şi în viaţa preoţilor, ca şi în viaţa tuturor oamenilor, se găsesc uneori slăbiciuni, umbre, căderi, căci un preot este de sute de ori mai ispitit decât un mirean. Apoi, chiar şi între îngeri s-au găsit o parte care au căzut, în frunte cu Lucifer, precum s-a găsit şi între apostoli un Iuda. Chiar dacă un preot ar fi greşit, acesta nu e un motiv să dispreţuim preoţii şi să ocolim Sfânta Biserică Ortodoxă. Bine mai zicea bunica mea: „PREOTUL TE ADUCE, PREOTUL TE DUCE! “
Fără preot
Un grup de emigranţi a sosit în Lumea Nouă împreună cu episcopul lor. Într-o zi episcopul a murit, pe neaşteptate. Iar creştinii s-au trezit dintr-o dată în beznă, fără Dumnezeu. Căci mâna episcopului care numai ea singură putea transmite flacăra preoţiei, adică Harul Duhului Sfânt, era moartă. Sărmanii emigranţi au încercat să pună mâna episcopului pe capul urmaşului său. Dar mâna moartă de episcop nu poate transmite flacăra preoţiei. Şi-au dat seama că moartea episcopului a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi murit pentru ei.
Iată, să luăm un exemplu: avem în imaginea din stânga o sârmă din aur, adică un preot foarte bun, o sârmă din argint, adică un preot mai puţin bun, o sârmă de aramă, adică un preot şi mai puţin bun şi o sârmă de fier, ruginită, de prin gunoi, adică un preot care nu ne place deloc. După cum vedeţi, la un capăt al fiecărei sârme se află un bec de 60 W. Dacă băgăm sârmele în priză, la 220 V, becurile se vor aprinde în mod egal la capetele celor patru sârme, de unde rezultă că: indiferent de starea de păcătoşenie a preotului, Sfintele Taine se săvârşesc, pentru că nu preotul, ci Însuşi Hristos le săvârşeşte prin preot, în Duhul Sfânt. Prin urmare, preotul nu este decât un vas prin care se pogoară în lume şi se împarte harul Sfântului Duh. De aceea Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor“(1Petru5:5), iar Domnul nostru Iisus Hristos
ne-a poruncit: „DUCEŢI-VĂ ŞI ARĂTAŢI-VĂ PREOŢILOR !“ (Luca 17:14).
Pe preoţi trebuie să-i cinstim mai mult decât pe părinţi. Ştiţi voi, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, cine este preotul? Şi răspunde tot el: este îngerul Domnului! Tocmai de aceea trebuie să-i cinstim pe preoţi, spune el, mai mult decât pe părinţi, căci preoţii sunt slujitori ai lui Hristos pe pământ şi cine îl cinsteşte pe Hristos trebuie să-l cinstească şi pe preot. În ziua judecăţii ni se va cere socoteală nu numai pentru cuvântul deşert, ci şi pentru deşertăciunile auzite.
Judecarea aproapelui şi omul contemporan
Chipul cel mai vătămător pe care îl poate lua egoismul, iubirea de sine, este urmărirea continuă a faptelor altora şi judecarea lor. Omului de astăzi, din pricina multiplelor sale preocupări politice şi culturale, îi rămâne foarte puţin timp pentru studierea legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viaţa mistică a Bisericii, pentru cercetarea de sine şi pomenirea morţii, pentru dobândirea vieţii veşnice, pentru mântuirea sufletului său.Pe lângă acestea mai sunt şi mijloacele mass-media, care prin modul lor provocator imprimă în mintea şi în sufletul omului imagini păcătoase, ştiri, comentarii şi informaţii despre tot felul de teme dar mai ales despre greşelile, nereuşitele, smintelile şi păcatele altora. Omul contemporan urmăreşte cu nesaţ aceste programe considerându-se pe sine cinstit şi îndreptăţindu-se pe sine în toate. De aceea iscodirea celorlalţi, cu cele trei forme ale ei (CLEVETIREA, JUDECAREA ŞI DISPREŢUIREA APROAPELUI), s-a transformat într-o boală generală, care duce la răcirea relaţiilor dintre oameni, la împotriviri, la ură, la ţinerea de minte a răului şi prin urmare, la pierderea harulului dumnezeiesc de către cei ce judecă pe alţii. Clevetirea şi judecarea aproapelui, deşi par neînsemnate, totuşi aşa cum împreună glăsuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, sunt unele dintre cele mai mari păcate, deoarece arată lipsa de dragoste faţă de semeni şi egoism.
Sfântul Ioan Scărarul spunea: «Clevetirea este fiica urii. Este o „boală subtilă“, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii».
Sfântul Dorotei se pronunţa categoric: „Nimic nu mânie mai mult pe Dumnezeu şi nimic nu goleşte aşa de mult pe om şi nu-l duce la părăsirea sa de Dumnezeu ca dispreţuirea, clevetirea şi judecarea aproapelui“.
Sfântul Maxim Mărturisitorul zicea: „Cel ce iscodeşte păcatele altora sau judecă din bănuieli pe fratele său, încă nu a pus început pocăinţei“.
Sfântul Nicodim Aghioritul accentua că: „judecarea şi defăimarea aproapelui atunci când se transformă într-o clevetire neîntemeiată şi în pătarea cinstei aceluia este tot una cu uciderea.
Deci, singuri ne condamnăm sufletul să cadă în aceleaşi păcate şi îl silim pe Hristos să ne judece cu aceeaşi neîndurare pe care am arătat-o altora. Iată aşadar că sfânt este cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti care judeci pe aproapele“ (Iacov 4:12).
VEZI MAI INTAI PARTEA BUNA SI APOI PE CEA REA
Ochiul nostru ar trebui să fie curat şi dintr-un adânc de iubire să nu vedem nimic murdar în cel de lângă noi. O istorioară din pateric ne spune despre un ucenic care a venit la părintele său duhovnic şi i-a spus: „Părinte, eu văd numai defectele oamenilor“. Părintele a luat o sticlă pe care a umplut-o cu apă până la jumătate, a pus-o pe masă şi apoi l-a întrebat: „ia spune-mi te rog cum vezi tu sticla aceasta?“ Ucenicul a spus: „o văd pe jumătate goală!“ Părintele i-a spus: „Eu o văd pe jumătate plină! Iată, fiule aşa ar trebui să procedezi şi cu oamenii, adică să vezi mai întâi partea bună din ei şi apoi pe cea rea“. Ucenicul i-a mulţumit părintelui său duhovnic pentru cuvântul de învăţătură şi a plecat bucuros.
Ochiul nostru şi degetul întins către altul
Ochiul nostru ar trebui să fie curat şi dintr-un adânc de iubire să nu vedem nimic murdar în cel de lângă noi. Iar când întindem degetul spre altul arătându-l cât este de vinovat, noi fiind poate de trei ori mai vinovaţi, să ne întrebăm: Spre noi câte degete sunt îndreptate?
Dacă judeci, vei cădea în mâinile vrăjmaşilor tăi
Iată cuvântul de învăţătură al unui preot: „Toţi oamenii din jurul tău vor păcătui, unul cu gândul, altul cu fapta, altul prin neîmplinirea datoriilor. Tu, orice ar face, nu-i dispreţui. Pentru că dacă-i judeci, dacă-i necinsteşti, dacă-i acuzi sau osândeşti, cu certitudine, încet şi sigur vei cădea în mâinile duşmanilor tăi, întâi în mâinile satanei. Este un adânc de mândrie, de desfrânare şi de satanism ca cineva să-l dispreţuiască sau
să-l acuze pe cel ce păcătuieşte, pentru că omul care este lângă noi şi a păcătuit este un bolnav.
Pe cel bolnav îl îngrijim, îl iubim, îl îmbrăţişăm, îi vorbim cu dragoste şi iubire, îl ocrotim. Ne cere peşte? Îi dăm peşte. Ne cere carne? Îi dăm carne. Ne-o cere acum? I-o dăm acum. Întotdeauna ne retragem pentru că cel bolnav este uşor de învins: cade în nemulţumire, în dezamăgire şi se face astfel jucăria demonilor, dacă nu am grijă eu, care sunt lângă el. De aceea, celui bolnav îi spunem întotdeauna da, niciodată nu. Cu nu este în pericol. Aşadar, celui bolnav cu trupul îi faci multe pogorăminte. Când rănile miros urât, strângi de nas şi rabzi. Când miroase urât în camera în care stă, intri zâmbind ca să nu-şi dea seama. De ce, când fratele tău miroase urât de păcat şi cădere, nu arăţi aceeaşi iubire, ca să-l salvezi, ci îl judeci şi îl acuzi ca fiind păcătos? Să ştii că vei cădea în mâinile vrăjmaşilor tăi, te vor strânge, te vor face gunoi şi vei cădea într-un păcat mai greu decât cel pe care l-ai osândit“.
Să ne amintim mai întâi de păcatele noastre
Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, celor ce stăruie în păcatul clevetelii şi al judecăţii:
„Şi socoteşti tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui“ (Romani 2:3-6).
Sfântului Arsenie nu îi plăcea ca cel pe care îl primea uneori să rămână prea mult timp şi de aceea zicea: „La începutul discuţiei îl privesc ca pe un înger, iar la sfârşit (când zăboveşte peste măsură) îl privesc ca pe un ispititor“.
Sfântul Nicodim Aghioritul ne îndeamnă a-i iubi pe fraţii căzuţi în greşeală, în păcate mari sau în aparentă osândă de la Dumnezeu. El ne îndeamnă să spunem: Eu, nemernicul, având aceeaşi slăbiciune, ba chiar neajunsuri mai mari, cum îndrăznesc a ridica capul, a vedea şi a judeca greşelile altora.
Avva Agathon ori de câte ori vedea un lucru şi mintea lui voia să-l judece, îşi spunea în sine: „Să nu faci asta, Agathon!“. Şi îndată mintea lui se liniştea.
Avva Pimen a fost întrebat de un frate: „Dacă văd o greşeală a fratelui meu, e bine s-o trec cu vederea? Bătrânul părinte i-a zis:
De fiecare dată când noi trecem cu vederea o greşeală a fratelui nostru şi Dumnezeu ne trece cu vederea o greşeală de-a noastră; şi de fiecare dată când noi dăm în vileag greşeala fratelui nostru şi Dumnezeu dă în vileag greşeala noastră“.
„Pentru aceea, oricine ai fi tu, o, omule care judeci, este fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei Lui şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?“ (Romani 2:1-4).
Dacă oamenii nu s-ar mai cleveti, nu s-ar mai insulta, nu s-ar mai judeca unii pe alţii, jumătate din răul din lume ar dispărea, o mare parte din duhurile rele care îi stăpânesc ar ieşi afară din dânşii.
Cugetare
Îndemnându-i pe creştini să se adune în Sfintele Biserici pentru rugăciuni, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Când cetăţenilor împilaţi ai unui oraş li se aduce la cunoştinţă o lege împărătească, cetăţenii nu stau să întrebe ce fel de viaţă duce mesagerul, dacă e bogat sau sărac, drept sau păcătos; ci ei ascultă cu atenţie şi chiar cu sufletul la gură ce citeşte el. Dacă vreunul nu a auzit bine ce s-a citit, el întreabă pe cineva care a auzit mai bine. Deci, când avem asemenea frică de domnitorul pământesc, oare cu cât mai mult ar trebui să ne fie frică de cele ce se citesc de către preoţi, având în vederea că Însuşi Împăratul Cerurilor grăieşte prin cele propovăduite de ei, măcar că sunt şi ei oameni păcătoşi“.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
Fiind noi înşine păcătoşi şi zămisliţi în păcatul originar, trebuie să ne abţinem să-l judecăm şi să-l condamnăm pe aproapele nostru. Ştiind această pornire păcătoasă a noastră şi dorind să nu-L mâniem pe Dumnezeu, pe lângă celelalte rugăciuni pe care le rostim ne-ar fi de mare folos să spunem de trei ori,făcând şi câte o metanie mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (numit şi „lira Duhului Sfânt“): „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, depărtează-l de la mine. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!“. Adică prin această prea frumoasă rugăciune noi îi spunem lui Dumnezeu aşa: Doamne, nu mă lăsa să-mi închipui despre mine că aş fi mai bun decât vreunul dintre oameni, ci dă-mi să cred că sunt mai rău decât toţi şi să nu osândesc pe nimeni, ci pe mine însumi să mă judec cu asprime.
Lucrarea cea mare a omului
În Pateric este un cuvânt al Sfântului Antonie cel Mare, care zice aşa:„Lucrarea cea mare a omului este ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Deci, lucrarea cea mare a omului este să-şi cunoască greşelile, să-şi recunoască păcatele, să-şi recunoască insuficienţele, să-şi recunoască nedesăvârşirea. Asta-i lucrarea cea mare a omului. Este mare pentru că sunt puţini cei care o fac. Cei mulţi nu-şi recunosc păcatele şi, ca şi cum ei ar fi buni, îi osândesc pe ceilalţi“. Însuşi faptul de a osândi pe cineva arată că nu eşti bun.
Rugăciunea împăratului David
Iată o rugăciune scurtă a împăratului David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele“(Psalm 140:3). A judeca este o mare cădere şi de aceea e bine să ne vedem păcatele noastre, să smulgem buruienile şi spinii din propria noastră grădină. Să nu purtăm grijă ce se petrece în grădina vecinului, căci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, va cumpăni drept în ziua judecăţii. Până atunci suntem cu toţii aici, în noaptea acestei vieţi, în întunericul cel greu al ispitelor. În creştinism, oamenii nu au voie să judece pe nimeni. Însuşi Iisus Hristos a precizat că El n-a venit să judece lumea, ci s-o mântuiască. Şi atunci pe noi cine ne îndeamnă să judecăm? Desigur, vrăjmaşul diavol!
Omul cu două traiste
Un oarecare înţelept povestea că un om purta două traiste pe umăr: una în faţă, iar cealaltă atârna în spate. În traista din faţă, el aduna păcatele străine de care îşi bătea joc, iar în traista din spate arunca la grămadă păcatele proprii, pe care nu le vedea. În orbirea lui sufletească, el obişnuia să se ocupe numai cu păcatele străine, iar traista cu păcate proprii nu o băga în seamă. Ocupându-se doar cu păcatele străine şi scoţându-le din traista care atârna înainte, ca să le mustre, el nu lua seamă la sine şi le transforma în ale sale, azvârlindu-le în traista din spate. În acest fel, încărcătura traistei cu păcatele proprii, în loc să devină mai uşoară, cu timpul, s-a făcut din ce în ce mai grea. Astfel suntem, poate, şi noi cu ale noastre. Nu ne ocupăm şi noi cel mai mult de păcatele străine? Nu iubim să osândim cea mai mică neputinţă a altora, fără să băgăm de seamă neputinţele noastre? Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă, pe mama sa, va lăsa groapa lui şi va pleca să plângă la morminte străine? Iată că noi facem în viaţa duhovnicească tocmai acest lucru - părăsim mormântul nostru, unde păcatele ne-au îngropat nevinovăţia, şi mergem să „plângem“ la morminte străine. Sau altfel spus: poate un om să privească în acelaşi timp şi în faţă şi în spate? Bineînţeles că nu! Tot astfel, nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască şi să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre. Îndată ce scormonim în traista dinainte, o uităm pe cea pe care o purtăm în spate. Judecarea aproapelui pune capăt vieţii duhovniceşti şi îndepărtează harul lui Dumnezeu. Atâta timp cât noi purtăm în faţă traista cu păcatele altora, iar pe cea cu păcatele proprii o ţinem la spate, nu vom înainta în viaţa duhovnicească. Virtuos este acela care schimbă traistele între ele, care încetează să se mai ocupe de păcatele străine.
Să ne ferim a judeca pe cineva
► „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!“ a zis Domnul Iisus Hristos. De aceea nu judeca tu toate, nici nu răpi cinstea Domnului, că Dumnezeu Însuşi este judecător, cel ce va să judece vii şi morţii. Iar tu, pământean fiind, pe tine te socoteşte, la tine ia aminte, că şi tu pentru păcatele tale eşti vrednic judecăţii.
► Nu osândi dacă pofteşti să nu fii osândit.
► Nu căuta la păcatele altora, ci socoteşte răutăţile tale, căci nu pentru ale altora vei fi întrebat, ci pentru toate ale tale vei da răspuns. În În Patericul egiptean se spune că avva Agathon, trei ani s-a ostenit ţinând o piatră în gura sa până când s-a deprins să tacă.
Pe cine nedreptăţesc clevetitorii?
Clevetitorii, nedreptăţesc trei categorii de oameni:
● Pe ei înşişi, pentru că mint;
● Pe ascultători, pentru că şi pe ei îi mint, înşelându-i;
● Pe cei ce sunt clevetiţi, fiindcă nedreptăţesc renumele şi cinstea lor.
AŞADAR SǍ FIM ZELOŞI AI ORTODOXIEI
ŞI NU AI CLEVETELII!!!
Nu vă faceţi iluzii despre om
Un sfânt al închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu spunea: „În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă, dar nu după ce sunt ei în fond, ci după ceeea ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Da. Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine-şi face iluzii despre om suferă amar. Un singur om este desăvărşit! Unul singur este bun! Unul singur este curat! Hristos - Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar Sfânt, mărgăritar nepreţuit: iubirea. Trăiţi iubirea!“.
Pentru a nu rămâne corigenţi la lecţia iubirii, trebuie să nu judecăm pe nimeni, iar pentru asta trebuie să ne învăţăm să deosebim omul de greşelile lui. Ochiul nostru ar trebui să fie curat şi dintr-un adânc de iubire să nu vedem nimic murdar în cel de lângă noi.
Cuvânt al Sfinţilor Părinţi despre judecată
◙ „Cine nu este predispus spre rău nu este capabil nici să judece“ (Sfântul Grigorie Teologul).
◙ „Dacă noi n-am avea neajunsuri n-am simţi o aşa mare plăcere de a le observa la alţii. Nu căuta să cunoşti faptele altora; se vor găsi şi în tine multe din faptele de care bănuieşti pe aproapele tău“ (Sfântul Nil Sinaitul).
◙ „Omul care osândeşte pe alţii seamănă cu o oglindă care reflectă pe toţi într-însa, iar pe sine nu se vede“ (Sfântul Dimitrie al Rostovului).
◙ „Când vom acoperi greşelile fratelui nostru, atunci şi Dumnezeu ne va acoperi greşelile noastre; iar când vom vădi păcatele fratelui, atunci şi Dumnezeu va da pe faţă păcatele noastre“ (Avva Pimen).
◙ „Cel ce crede că în vremea ieşirii din trup trebuie să se înfăţişeze la judecata lui Dumnezeu, acela în nici un caz nu va osândi pe aproapele pentru că trebuie să dea el însuşi socoteală lui Dumnezeu de toate faptele sale“ (Avva Isaia).
◙ „Nu lua în derâdere şi nu-l osândi pe cel ce a căzut în ispită, ci roagă-te mai des ca să nu cazi tu însuţi în ispită“ (Sfântul Efrem Sirul).
◙ „Nu gândi rău de nimeni, altminteri te vei face tu însuţi rău. Nu-i dispreţui pe păcătoşi pentru neajunsurile lor, pentru ca să nu fii tu însuţi ispitit de aceleaşi neajunsuri în care sunt ispitiţi ei“ (Sfântul Isaac Sirul).
◙ „Osândind oamenii păcătoşi ne osândim pe noi înşine, pentru că nici noi nu suntem liberi de păcate“ (Sfântul Marcu Ascetul).
◙ „Nu osândi pe aproapele; tu îi cunoşti păcatul, dar pocăinţa n-o cunoşti“ (Avva Dorotei).
◙ „Să vă fie frică să osândiţi pe cineva chiar în inima voastră, nu numai pe faţă“ (Avva Isaia).
Sfat duhovnicesc pentru clevetitor
Clevetitorul se aseamănă cu şarpele: „Mormânt deschis este gâtlejul lor; viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de viperă este sub buzele lor“ (Romani 3:13) şi ca atare, după cuvântul Sfintei Scripturi, patima clevetirii ne lipseşte de mântuire: „Nici furii, nici lacomii, nici batjocoritorii (clevetitorii), nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:10). De aceea credincoşii trebuie: să renunţe la cleveteală („Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău? Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa, cel ce n-a viclenit cu limba...“ - Psalm 14: 1-3); să se ferească de oamenii clevetitori („Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta să nu şedeţi la masă“ -1 Corinteni 5:11); să nu dea prilej de cleveteală („Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta“ - 2 Petru 2:12).
1. Taci, dacă nu ai ceva valoros de spus !
2. Taci, atunci când ai vorbit destul !
3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti !
4. Taci, atunci când eşti provocat !
5. Taci, când eşti nervos şi iritat !
6. Taci, când intri în Sfânta Biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi !
7. Taci, când pleci de la Biserică pentru ca Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit !
8. Taci, când eşti ispitit să vorbeşti !
9. Taci, când eşti ispitit să critici !
10. Taci, să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi !
Iubiţi credincioşi,
Şarpele a izgonit pe Eva din Rai prin clevetire; de aceea cel ce vorbeşte de rău pe aproapele este asemănător şarpelui. El pierde sufletul celui ce-l ascultă şi nici pe al său nu şi-l mântuieşte. De aceea să ne punem pravilă pentru conştiinţa noastră să nu vorbim niciodată de rău pe nimeni. Iar dacă nu-i putem împiedica pe alţii să vorbească de rău, atunci, cel puţin, să le arătăm prin tăcerea noastră că nu luăm parte în nici un fel la vorbirea lor de rău. Adevărat este cuvântul Sfântul Nil Sinaitul care spune: „Cel ce cleveteşte şi cel ce ascultă, amândoi îl au pe diavol, unul pe limbă şi celălalt în urechi. Dacă îţi vei păzi auzul, nu vei greşi nici cu limba“. În ziua judecăţii ni se va cere socoteală nu numai pentru cuvântul deşert (Matei 12:36), ci şi pentru deşertăciunile auzite. Iar dacă oamenii ne osândesc sau ne clevetesc, noi nu trebuie să ne supărăm, ci să cercetam dacă nu cumva în acele osândiri există vreun temei. Atunci când suntem ispitiţi să clevetim şi să judecăm pe aproapele nostru, ar trebui să ne aducem aminte mai întâi de păcatele pe care le-am făcut fiecare dintre noi în viaţa noastră, să ne osândim noi înşine şi astfel vom scăpa de aceste păcate. Sfânta Matroana din Moscova îndemna oamenii să nu judece pe aproapele, spunându-le că: „Fiecare oiţă va fi spânzurată de propria-i codiţă. Ce treabă ai tu cu celelalte oiţe?“. Să luăm aminte că patima clevetelii vine din mândrie: „Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene“ (1 Timotei 6:4). Să ne nevoim cu postul, rugăciunea, mersul la Biserică, faptele bune şi Domnul nostru Iisus Hristos ne va hărăzi nepreţuitul dar al dragostei Lui şi viaţă veşnică.Să ne păzim gura şi urechile de cuvintele de prisos şi nefolositoare, rugându-ne asemenea psalmistului David: „Pune Doamne, străjă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele“ ( Psalm 140:3). Amin!
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Episcop Antonie Mărturisitorul, Calea rugăciunii lăuntrice, Editura Buna Vestire, Galaţi, 2003; Arhimandrit Atanasie Atanasiu, Povăţuire către pocăinţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004; Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sofia, Bucureşti, 2003; Arhimandrit Teofil Părăian, Darurile învierii, ASCOR, Craiova, 2002; Arhimandrit Serafim Alexev, Cea mai scurtă cale către rai, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; Nikolai Berdiaev, Despre menirea omului, Editura Aion, Oradea, 2004; 1000 de întrebări şi răspunsuri duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Ne vorbeşte Părintele Sofian; Arhimandrit Emilianos Simonpetritul, Tâlcuiri la Filocalie1, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2006 Sfântul Nicolae Velimirovici, „Proloagele de la Ohrida“, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Concordanţa biblică tematică, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Editura Trinitas, Iaşi, 2000.
.png)
.png)
.png)
.png)
