30 martie 2011

Sfantul Ioan Scararul-Despre bucuria plansului


Sfantul Ioan Scararul-Despre bucuria plansului 

Despre bucuria plansului
Cea de-a saptea treapta a Scarii Duhovnicesti a Sfantului Ioan, in traducerea inalt Prea Sfintitului Mitropolit Nicolae Corneanu

Plansul cel dupa Dumnezeu este intristarea sufletului si indurerarea inimii care pururea cauta cu infrigurare pe Cel dupa care inseteaza (scil. Dumnezeu); vazand ca nu L-a gasit, se pune cu putere a-L urmari, jalnic tanguindu-se inapoia Lui. Sau inca: plansul constituie boldul cel de aur al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii.

Umilinta este o neincetata remuscare a constiintei care, prin marturisirea gandurilor, usureaza focul inimii. Marturisirea este uitarea firii, de vreme ce printr-insa cineva (scil. David) a uitat sa-si manance painea (Psalmul 101, 5). Pocainta este neintristata lipsire de toata mangaierea trupului.

Celor care voiesc a spori in fericita plangere, le sunt necesare doua virtuti: infranarea in toate si tacerea buzelor; celor care au infaptuit deja un progres: calmul si nepomenirea de rau; iar celor desavarsiti: smerenia, dorinta (gr. setea) de a fi umiliti, acceptarea de bunavoie a necazurilor nevoite, si dragostea, care nu numai ca nu osandeste pe cei care pacatuiesc, dar are o nemarginita mila pentru cei ce gresesc. Bine primiti sunt cei dintai, vrednici de lauda cei de-al doilea, fericiti cei ce sunt flamanzi de suferinta si setosi de a fi umiliti, caci acestia se vor satura de hrana care nu-i va mai flamanzi in veci.

Avand darul lacrimilor, trebuie tinut cu toata taria spre a nu-l pierde, caci inainte de a se fi inradacinat bine intru tine poate sa-ti fie rapit cu multa usurinta. Galcevile, grijile trupesti si lenevirea, dar mai ales vorbaria si prea multa veselie, alunga lacrimile tot atat de repede, precum piere ceara dinaintea focului.

Izvorul lacrimilor, pe care-l dobandim dupa botez, este inca mai puternic decat botezul, daca nu este cumva prea indrazneata aceasta afirmatie a mea; pentru ca acela este curatitor al relelor facute inainte de dansul, iar acesta al celor de dupa botez; pe cel dintai, primit in copilarie, noi l-am intinat si de aceea avem nevoie de o noua curatire prin cel de-al doilea. Daca nu ni l-ar fi daruit noua Dumnezeu din iubirea sa de oameni, putini si greu de aflat ar fi fost cei mantuiti.

Gemetele si intristarea noastra sunt ca un glas ce striga catre Domnul. Lacrimile pe care le varsam de frica judecatii Sale sunt ca niste soli ai nostri catre Dansul; dar cele provocate de prea sfanta Sa dragoste ne dau asigurarea (scil. ne descopera) ca staruitoarele noastre cereri au fost primite. Daca nimic nu-i sunt mai potrivite smereniei decat lacrimile, apoi nimic nu-i este mai potrivnic decat rasul.

Pastreaza cu grija aceasta fericita tristete a cuvioasei pocainte care produce o adevarata bucurie si nu inceta a o lucra in tine pana ce nu te va ridica deasupra tuturor celor lumesti si te va prezenta curat inaintea lui Hristos.

Nu inceta sa-ti inchipuiesti si sa cercetezi abisul focului intunericului, pe slujitorii cei nemilostivi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nesfarsita a vapaii celei de sub pamant si dintru infricosatele adanci locuri, cum si alunecarile nenorocite in haurile cele fara de fund. Intipareste-ti in minte marginea tuturor acestora, astfel ca prin multa cutremurare sa se micsoreze desfranarea ce exista in suflet, sa dobandesti curatia nestricacioasa si sa primesti intru tine aratarea luminii celei fara de materie, care straluceste mai vartos decat focul.

Cand stai la rugaciune cutremura-te ca si vinovatul ce sta inaintea judecatorului, pentru ca prin infatisarea si simtirea ta sa stingi mania Dreptului Judecator. Caci Acesta nu poate trece cu vederea sufletul care ca si vaduva indurerata se prezinta inaintea Lui, oferindu-I ostenelile sale Celui neostenit.

Cel ce a dobandit plansul sufletesc, acestuia ii este potrivit orice loc pentru a varsa lacrimi (scil. acesta poate plange oriunde). Iar daca Plansul sau este doar al omului celui dinafara (scil. daca plange numai cu ochii trupesti), acesta nu va mai inceta cautandu-si locurile si felurile. Dupa cum comoara ascunsa este mai greu a fi jefuita decat cea care este aratata in piata, tot astfel acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre cele spuse mai inainte.

Sa nu devii si tu precum cei care, ingropand mortii, o data ii bocesc, alta data benchetuiesc in urma lor, ci sa fii intocmai cu cei condamnati a lucra intr-o mina si care in fiecare ceas sunt biciuiti de catre slujbasii statului. Cel care uneori plange, iar alteori se desfateaza si rade, este asemenea celui ce alunga cu paine cainele iubitor de placeri si care in felul acesta face impresia ca-l goneste, pe cand prin fapta sa il indeamna a starui inainte.

Fii adunat cu mintea si neiubitor a te arata, pentru a iesi cu totul dintru inima ta. Demonii se tem de omul nerisipit cu mintea, ca si hotii de caini.

Fratii mei, noi n-am fost chemati aicea (scil. in viata monahiceasca) ca la o nunta, cu adevarat nu; ci acela care ne-a chemat aici ne-a chemat pentru a ne plange pe noi insine.
Sunt unii care se silesc nebuneste sa nu gandeasca absolut nimic in fericitele momente cand plang, uitand ca lacrimile ce nu vin in urma unei cugetari a mintii sunt proprii firii nerationale (scil. a animalelor). Lacrima este frica gandurilor; iar tatal gandului este mintea rationala.

Cand stai culcat in pat, inchipuieste-ti ca zaci in mormant si vei dormi mai putin. Cand mananci, nu uita ca tu insuti vei servi de hrana viermilor acelora si nu te vei mai imbuiba. Iar cand bei apa, aminteste-ti de setea pe care o indura cei ce se chinuiesc in vapaia aceea si-ti vei stapani cu desavarsire firea. Iar cand indrumatorul nostru ne umileste, ne mustra si ne pedepseste, sa avem in minte infricosata sentinta a Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat intru noi o vom ucide prin blandete si rabdare, ca si cu un palos cu doua ascutisuri.

"Cu vremea apele din mare scad" a spus Iov (14, 11) dupa cum, tot cu vremea si cu rabdare, cele spuse le primim si se desavarsesc intru noi putin cate putin.
Seara cand te culci si dimineata cand te scoli fii mereu cu gandul la focul cel vesnic, atunci nu vei mai fi stapanit de lenevie in vremea cantarii psalmilor.

Chiar haina pe care o porti ar trebui sa te indemne sa plangi, deoarece toti cei ce jelesc pe morti poarta haine de culoare neagra. Daca nu plangi, ar trebui sa versi lacrimi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca insa plangi, pentru aceasta mai mult sa versi lacrimi, pentru ca datorita pacatelor tale ai cazut din starea de liniste si nepatimire in cea de chinuire.

Fara indoiala ca aparand in fata Lui, bunul si dreptul Judecator va tine seama de puterea firii noastre atat in ceea ce priveste lacrimile cat si toate celelalte. Spun aceasta pentru ca am vazut pe unii care varsau putine picaturi de lacrimi dar cu atata durere incat pareau picaturi de sange, dupa cum am vazut si pe altii care raspandeau rauri (scil. izvoare) dar fara nici o greutate. Eu personal insa am apreciat pe cei ce se ostenesc nu atat dupa lacrimile lor, cit mai mult dupa chinurile lor. Si cred ca Dumnezeu face la fel.

Celor care plang nu li se cuvine a teologhisi, caci daca se indeletnicesc cu aceasta isi pierd lacrimile. Cel ce cuvanteaza despre Dumnezeu se aseamana celui ce sade in jetul invatatoresc, pe cand cel ce plange se aseamana celui ce petrece in sac si deasupra gunoiului. De aceea, cred, a si raspuns David - cel care desi plangea era totusi invatator si intelept- celor care l-au intrebat: "Cum voi canta cantarea Domnului in pamant strain" (Psalmul 136, 4), adica in pamantul impatimirii.

Dupa cum in natura sunt lucruri care se misca prin sine sau sunt miscate de altcineva, tot astfel si in cazul umilintei sunt lacrimi care ne vin de la noi insine, si lacrimi pe care ni le cauzeaza altcineva. Cand sufletul nostru plange, lacrimeaza si devine bun, fara ca sa ne sarguim si grijim, sa alergam, deoarece Domnul a venit la noi nechemat si ne-a daruit buretele instrainarii celei de Dumnezeu iubitoare si apa racoritoare a lacrimilor celor pioase ca sa ne putem sterge zapisul greselilor. Sa pazim deci acest dar al lacrimilor ca si lumina ochilor, pana ce ni se va lua, caci el are mai multa tarie decat sarguinta si cugetarea noastra.

Nu acela a dobandit adevaratul dar al lacrimilor care plange atunci cand voieste, ci acela care varsa lacrimi pentru ceea ce voieste; si nu pentru ceea ce el voieste, ci pentru ceea ce voieste Dumnezeu. Deseori Plansului celui placut lui Dumnezeu i se alatura lacrima slavei desarte, care nu-I este placuta. Iar pe aceasta o vom cunoaste prin cercare si piosenie, cand ne vom vedea ca, desi plangem, totusi mai pacatuim inca.

Adevarata umilinta este durerea neimprastiata a sufletului care nu-i aduce nici o mangaiere, dar care in fiecare ceas ii pune inaintea ochilor mintii moartea, si care asteapta ca pe o bautura racoritoare mangaierea cu care Dumnezeu mangaie pe monahii smeriti.

Toti cei care au dobandit Plansul (scil. darul lacrimilor) intru simtirea inimii lor, acestia si-au urat insasi viata lor, iar de la trup s-au intors ca si de la un vrajmasa.
Cand observam manie si mandrie la cei ce par a plange dupa Dumnezeu (scil. cei care plang un plans bineplacut lui Dumnezeu), lacrimile acestora le vom socoti potrivnice celor pe care le da Domnul. "Ce partasie are lumina cu intunericul?" (II Corinteni 6, 1.4).

Mandria este odrasla nelegitima a falsei smerenii, iar mangaierea cerului este fiica smereniei celei laudate. Precum focul mistuieste paiele (in gr. singular: paiul), tot astfel lacrimile curate consuma toata intinaciunea vazuta si nevazuta.

Multi dintre Parinti afirma ca este greu a deosebi, mai ales la incepatori, care sunt lacrimile cele adevarate, acest lucru fiind insotit de multe intunecimi si greutati. Caci ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din felurite pricini: de la natura (scil. din fire), de la Dumnezeu, din necaz, din lauda, din pricini de slava desarta ori desfranare, din iubire, din aducerea aminte de moarte si din multe altele. Dupa ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate aceste feluri de lacrimi, sa cautam a ne agonisi noua lacrimile curate si sincere ale gandului la moarte, deoarece in acestea nu se afla aici inselaciune. Si nici mandrie, ci dimpotriva ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne libereaza de patimi.

Sa nu ne fie de mirare intalnind pe unii care incep prin a varsa lacrimi bune, dar sfarsesc cu cele rele. Vrednici de lauda sunt insa aceia care trec de la lacrimile firesti (scil. naturale, trupesti), la cele duhovnicesti. Cei care sunt inclinati spre slava desarta inteleg prea bine cele ce le-am aratat.

Nu te increde in bogatia lacrimilor tale (in gr.: in izvoarele tale) pana ce n-ai fost cu desavarsire curatit, dupa cum nu te poti pronunta asupra calitatii unui vin cand este inca inchis in teasc.Nimeni nu poate sa nege folosul ce ni-l pricinuiesc lacrimile noastre cele placute lui Dumnezeu; folosul pe care ni-l pricinuiesc ele insa, il vom cunoaste abia in momentul mortii.
Cel ce-si petrece viata neincetat plangand lacrimile placute Domnului, pentru acesta fiecare zi este o mare sarbatoare (in gr. acesta nu inceteaza a face praznic in fiecare zi). Dar cel ce nu inceteaza a praznui mereu intru desfatarile trupesti, acesta va plange mereu in viata de apoi.

Osanditii n-au nici o bucurie in inchisoare, iar monahii adevarati n-au nici un praznic pe pamant. Poate de aceea bunul acela plangator a spus suspinand: "Scoate din temnita sufletul meu" (Psalmul 141, 10), ca sa se bucure apoi intru negresita Ta lumina.

Fii ca si un imparat intru inima ta, stai ridicat intru smerenie, poruncind rasului din tine: "Du-te, si se duce" (Matei 8, 9), gemetelor dulci: "Vino, si vin", iar robului nostru si tiranului trup: "Fa aceasta, si face".

Cel ce s-a imbracat pe sine cu fericitul si de bucurie datatorul plans ca sa cu o frumoasa haina de nunta, acesta a cunoscut (scil. a simtit) care este rasul duhovnicesc al sufletului. Cine este cel care petrecandu-si intreaga viata ca monah intru piosenie n-a pagubit nici o zi, nici un ceas, nici o clipa, ci le-a daruit pe toate Domnului, gandind ca nu va mai putea intalni a doua oara in viata sa aceasta zi?

Fericit este monahul care poate sa priveasca atent, cu ochii sufletului, puterile inteligibile (adica ingerii); cu adevarat fara pacat, pururea amintindu-si de moarte si de greselile sale, el varsa lacrimi prin ochii cei simtiti (scil. ocarii trupului) si isi spala obrazul cu apele cele vii. Iar pentru mine este de la sine inteles ca, spre a ajunge in starea cea dintai, trebuie sa treci prin cea de-a doua. Am vazut cersetori si saraci nerusinati care, cu oarecare cuvinte prefacute, cu usurinta au plecat spre milostenie insesi inimile imparatilor. Si am vazut scapatati si saraci in virtute care nu prin cuvinte prefacute ci mai degraba smerite, modeste si fara de indrazneala, se adresau din adanca si deznadajduita inima catre imparatul cel ceresc, fara de rusine si cu statornicie; astfel, cu puterea lor sileau indurarea si firea Lui cea nesupusa silei.

Cel ce se ingamfa cu sufletul pentru lacrimile sale si osandeste pe cei ce nu plang, este asemenea celui care, cerand arme de la imparatul sau pentru a lupta impotriva vrajmasului, se ucide pe sine cu acestea.

Fratii mei, Dumnezeu n-are trebuinta de lacrimile noastre si nici nu voieste ca omul sa planga din durerea inimii; ci mai mult sa se veseleasca intru dragostea catre El prin rasul sufletului.
Inlatura pacatul si atunci toata amaraciunea lacrimilor varsate din ochii trupesti va fi de prisos. Nu este nevoie de medicament acolo unde nu exista rana. Inainte de cadere, Adam n-a varsat nici o lacrima, dupa cum la fel nu se va mai plange dupa inviere si dupa distrugerea pacatului, "pentru ca atunci nu va mai exista nici durere, nici intristare, nici suspin" (cf. Apocalipsa 9,4).
Am vazut pe unii care-si plangeau pacatele si am vazut pe altii care plangeau pentru ca nu li s-a dat si lor darul lacrimilor. Cu toate ca acestia din urma aveau si ei darul lacrimilor, totusi se umileau inchipuindu-si ca le lipseste, si astfel din pricina acestei bune nestiinte ramaneau feriti de primejdia jefuirii. Acestia sunt cei despre care s-a zis: "Domnul intelepteste pe orbi (Psalmul 145, 8).
Se intampla deseori ca lacrimile sa inalte (scil. sa faca semeti) pe cei putin intariti in virtute (gr. pe cei "usori"). De aceea ele nici nu se dau oricui. Daca insa unii dintre acestia le cauta, sa se socoteasca pe sine nenorociti si sa se osandeasca cu suspine, cu tanguire, cu scarba si cu adanca intristare a sufletului, cu nesiguranta (scil. incertitudinea de a fi obtinut mantuirea), care toate sunt in stare a tine locul lacrimilor, ferindu-i in acelasi timp de orice primejdie, ca unii ce socotesc ca nu le sunt de "nici un ajutor."

Fiind atenti, vom afla deseori cat de amarnic isi bat joc demonii de noi. Dupa ce ne-am saturat bine, ne umilesc pana ce ne fac sa plangem; postind, ne invartoseaza inima de nu mai putem plange; prin aceasta ei nu urmaresc altceva decat ca, inselandu-ne prin aceste lacrimi neadevarate, sa ne dedam lacomiei la mancare, care este mama patimilor. Dar nu ni se cade a ne pleca lor, ci mai vartos a ne impotrivi.

Cugetand la insusirile pe care le are umilinta m-am minunat cum ceea ce numeste mahnire si intristare cuprinde in sine bucuria si fericirea, intocmai ca si initierea in fagure. Ce invatatura tragem de aici? Ca intr-adevar o astfel de umilinta este un dar de la Domnul. Iar ceea ce face ca durerea aceasta din suflet sa fie insotita de placere, este ajutorul pe care-l ofera Domnul intr-ascuns celor zdrobiti cu inima.

In legatura cu atat de vaditele pricini care ne fac sa plangem si in legatura cu folosul pe care ni-l procura durerea, sa ascultam o trista dar folositoare de suflet povestire:

Un oarecare Stefan ce locuia aicea, imbratisand viata retrasa si linistita si petrecand multa vreme in manastire (scil. campul de exercitii - palestra monahiceasca), s-a impodobit prin postiri, dar mai ales prin lacrimi, si s-a inconjurat pe sine si cu multe alte virtuti. Iubind viata eremitica se retrase intr-o chilie in apropiere de valea sfantului si de Dumnezeu vazatorului Ilie, in acest sfant munte al Horebului. Iar dupa ce renumitul acesta a voit sa inceapa a practica o pocainta inca mai lucratoare, mai aspra si mai cu multe osteneli, se retrase in regiunea unde salasluiau anahoretii, care se numea Sidin; si a petrecut aici intru aspra si neobisnuita nevointa numai vreme de cativa ani, pentru ca locul acela era lipsit de orice mangaiere si cu neputinta a fi strabatut de om, aflandu-se la 70 mile de cetate. Dar spre sfarsitul vietii, batranul se urca iarasi in chilia sa de pe varful sfantului munte. Si avea acolo cu dansul doi ucenici din Palestina foarte piosi, care au si pazit chilia batranului. Putine zile in urma batranul se imbolnavi de o boala care-i aduse si sfarsitul. Dar cu o zi inainte de a muri, fu rapit cu mintea si tinandu-si ochii deschisi se uita in dreapta si in stanga patului si, ca si cand ar fi dat cuiva socoteala, spunea, astfel incat am auzit toti cei ce stateam imprejurul lui: "Da, este adevarat, am postit atatia ani pentru aceasta". Apoi iarasi: "Nu, cu adevarat mintiti, aceasta nu am facut". Si iarasi: "Da, asa este, da; insa am plans, insa am slujit". In urma: ,"Nu, ma acuzati pe nedrept", iar altora zicea: "Da, este adevarat, da; la aceasta nu stiu ce sa raspund; dar Dumnezeu este indurat!" Si era intr-adevar o priveliste grozava si infricosatoare aceasta nevazuta si neiertatoare interpelare. Iar ceea ce a fost mai infricosator fu aceea ca i se aduceau invinuiri pentru fapte pe care nu le-a facut. Vai Doamne!, daca un monah si un sihastru spunea in legatura cu unele din pacatele sale: "la acestea nu stiu ce sa raspund", desi era monah de 40 ani si a dobandit darul lacrimilor, ce sa mai zic eu nenorocitul?! Dar unde era atunci glasul lui Iezechiel, ca sa zica acelora care-l osandeau: "Asa cum te-am aflat, asa te voi judeca", zise Domnul (cf. Iezechiel 7, 8). Desigur, nici unul din aceste cuvinte nu le-a putut spune. Pentru aceea, sa dam marire Celui care singur cunoaste pricina. Iar unii mi-au povestit ca fiind ceva neindoielnic ca, fiind el (scil. Stefan) in pustie, hranea cu propria-i mana un leopard. Si astfel, dand socoteala de faptele sale, s-a despartit de trup. Care a fost judecata, sau rezultatul, sau hotararea, sau sfarsitul tragerii lui la socoteala nu ni s-a aratat noua.

Precum vaduva care pierzandu-si barbatul gaseste toata mangaierea in unicul ei fiu, dupa Domnul, tot astfel si sufletul care a pacatuit nu dobandeste alta mangaiere in vremea mortii decat postirile si lacrimile.

Unii precum acestia (scil. care se pocaiesc), nici canta vreodata si nici nu-si vor sili glasul intru cantari, caci asa ceva se impotriveste Plansului. Daca prin acestea te straduiesti a dobandi (scil. a chema la tine) Plansul, inca si mai mult se departeaza de la tine. Caci Plansul reprezinta durerea sufletului celui infocat de dumnezeiasca dogoare. Multora lacrimile s-au facut inaintemergatoare ale fericitei nepatimiri pregatind, potrivind si consumand materia pacatelor.

Odata, un iscusit lucrator al lucrului acestuia bun (scil. al Plansului) mi-a povestit urmatoarele: Deseori eram hotarat sa ma las stapanit de slava desarta, de manie sau de imbuibarea pantecelui, dar cugetul Plansului se impotrivea inauntrul meu si zicea: "Nu te mandri, caci plec de la tine", si de asemenea in cazul celorlalte patimi. Iar eu ii raspundeam: "Nu voi iesi din voia ta, pana ce nu ma vei infatisa lui Hristos".

Durerea profunda pentru pacatele savarsite a vazut (scil. a primit) mangaiere; curatia inimii a primit iluminarea (cerului). Aceasta iluminare este o lucrare negraita, ceva ce ratiunea percepe dar nu intelege, ceva ce se vede de catre ochiul sufletului nu insa si de catre cel al trupului. Mangaierea este inviorare a sufletului indurerat, care ca si un prunc plange si in acelasi timp zambeste vesel. Sprijinul este reinnoirea sufletului, suportarea tristetii, transformarea minunata a lacrimilor durerii in lacrimi lipsite de durere.

Lacrimile produse de gandul mortii nasc teama; teama naste netemerea; netemerea naste bucuria; iar bucuria aceasta sfarsind - desi ea este fara de sfarsit, rasare floarea iubirii celei cuvioase. Leapada cu mana smereniei bucuria ce s-a cuibarit intru tine, socotindu-te nevrednic de dansa, pentru ca nu cumva, primind-o prea usor, sa gazduiesti in tine lupul in loc de pastor.
Nu te sargui sa dobandesti contemplatia inainte de vreme, ci indeparteaza-te de ea printr-o adevarata smerenie, pentru ca tot ea va fi aceea care te va urmari si, prinzandu-te pentru vesnicie se va impreuna cu tine intr-o preacurata nunta.

Intru inceputuri, cunoscand pruncul pe tatal sau, este cuprins de nesfarsita bucurie. Cand mai apoi insa, potrivit iconomiei divine, el se indeparteaza si din nou se intoarce, copilul este (scil. devine) plin si de bucurie si de intristare; de bucurie vazand pe cel dorit, de intristare fiind lipsit atata vreme de frumusetea frumusetilor.

O mama se ascunde dinaintea pruncului, dar acesta o cauta cu durere pana ce o gaseste; iar ea, bucurandu-se, il invata sa nu se desparta niciodata de dansa, si mai mult ii aprinde dragostea pentru ea. "Cine are urechi de auzit, sa auda", zice Domnul (Luca 14, 35).

Unui osandit care si-a primit sentinta de condamnare la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacolele de teatru. Cel ce cu adevarat plange nu va mai lua seama vreodata la desfatare, la marire, la manie, ori la furie. Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic o durere langa alte dureri, fiind ca si femeia in chinurile nasterii. Drept si cuvios (scil. sfant) este Domnul; pe cel ce cu chibzuinta se sihastreste, tot cu chibzuinta il smereste; pe cel ce cu chibzuinta se supune, in fiecare zi il veseleste. Cel care nu urmeaza sincer unul din aceste doua feluri de vietuire (scil. sihastrie sau viata de obste), este lipsit de darul lacrimilor.
Alunga de la tine pe cainele (scil. diavolul) care se apropie de tine cand te afli intru plangere, soptindu-ti ca Dumnezeu este neindurator si nemilostiv. Observa-l cu atentie si vei descoperi ca acelasi, inainte de a te fi tras in pacat, numea pe Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv si indurator.

Plansul neincetat da nastere la obisnuinta (scil. dispozitie permanenta a sufletului); trecand apoi in simtirea inimii, cu greu ne mai poate fi luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice si false (scil. stricate), daca nu dobandim inima indurerata.
Pe bun drept putem deci spune ca cei ce dupa baia botezului iarasi s-au intinat au nevoie de un neincetat foc al inimii de indurarea lui Dumnezeu, pentru a-si curati mainile murdarite de smoala nelegiuirilor.

Am vazut pe unii care aveau darul lacrimilor intr-un grad maxim; pe acestia i-am vazut varsand pe gura sangele inimii lor indurerate si ranite. Si mi-am adus aminte de cel ce-a zis: "inima imi este ranita si ca iarba se usuca" (Psalmul 101, 5).

Lacrimile care sunt produse in noi datorita fricii de judecata lui Dumnezeu se pastreaza prin teama si buna paza. Daca sunt insa de iubire, intrucat aceasta iubire nu este desavarsita, cu multa usurinta pot unii sa le piarda. Nu stiu insa daca nu cumva li s-a aprins inima in vremea lucrarii (scil. in vremea plangerii) de focul cel pururea pomenit. Si este minunat a spune cum cela ce este mai smerit este totodata si cel mai neclatinat, in vremea in care frica este aceea care naste lacrimile noastre.

Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele (scil. in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer.

Multa rautate au intr-insii vrajmasii nostri; datorita lor, lacrimile, care sunt mamele virtutilor, devin mamele rautatilor, iar lucrurile care ar trebui sa nasca in noi smerenia le arata facatoare de mandrie. Se intampla insa deseori si aceea ca vederea chiliilor noastre si a singuratatilor sa cheme mintea noastra spre umilinta; despre aceasta te va convinge exemplul lui Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in astfel de locuri pustii.

Am vazut deseori cum diavolul a facut pe unii sa planga gasindu-se in orase in mijlocul galcevilor, pentru ca astfel sa ne faca sa credem ca zarva (zgomotul, tumultul) n-ar fi vatamatoare si deci sa ne convinga a ne apropia de lume. Acesta este telul pe care-l urmaresc dusmanii nostri.

Deseori un singur cuvant a secat Plansul; ar fi o minune insa daca tot un cuvant l-ar putea readuce. Nu vom fi invinuiti, fratii mei, nu vom fi invinuiti cand vom muri pentru ca nu am facut minuni, nici pentru ca n-am patruns inaltele taine ale teologiei, nici pentru ca n-am ajuns sa dobandim contemplatia, ci cu adevarat vom da seama lui Dumnezeu de ce n-am plans mereu.

Cel ce s-a invrednicit a urca treapta a saptea, sa-mi ajute si mie a o urca; caci el insusi a urcat treapta a saptea prin ajutorul altuia, spalandu-se de intinaciunile veacului acestuia.

Acatistul Sf.Nectarie

sfinti romani

CARUI SFANT TREBUIE SA NE RUGAM?

Drumul către viaţa cea veşnică şi fericită a împărăţiei lui Dumnezeu trece prin multe necazuri şi ispite în această scurtă viaţă, iar noi avem nevoie de ajutor în aceste încercări, ajutor pe care nici un om nu poate să ni-l dea. De aceea ne întoarcem către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către sfinţi. Şi cele pe care nu întotdeauna putem de unii singuri să le înfăptuim, acelea întru care nu întotdeauna pot să ne ajute ­medicii cei pământeşti şi mai-marii zilei, pot întotdeauna să ni le dea sfinţii lui Dumnezeu. Orice sfânt poate să ceară de la Dumnezeu ­lucrurile pentru care ne rugăm, dacă acestea ne sunt spre folos şi spre mântuirea sufletelor noastre. Şi totuşi, după cuvintele Apostolului, ­„darurile sunt felurite” (I Cor. 12, 4). După împrejurările vieţii sfinţilor, ori după voia osebită a lui Dumnezeu, unii ­dintre sfinţi ajută celor care se roagă lor pentru un anumit lucru, alţii – pentru un altul, după darurile lor; şi nu există necaz al vieţii, nevoie sufletească ori trupească la care să nu răspundă un plăcut al lui Dumnezeu şi pe care să n-o împlinească acesta.

SFANTA SCRIPTURA

Totalul afişărilor de pagină

RUGACIUNE


O, iarta-mi te rog Doamne, atatea rugaciuni
Prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni
Caci am facut adesea din Tine robul meu
Nu eu sa ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu
In loc sa vreau eu, Doamne, sa fie voia Ta
Iti cer, Iti cer intr-una sa faci Tu voia mea,
Iti cer sa alungi necazul, sa-mi lasi un loc in rai
Si sa-mi slujesti in toate sa-mi dai, sa-mi dai, sa-mi dai
Gindindu-ma ca daca Iti cint si Te slavesc
Am drept sa-Ti cer intr-una sa faci tot ce-mi doresc
O, iarta-mi felul acesta nebun de-a ma ruga
Si invata-ma ca altfel sa stau in fata Ta
Nu tot cerindu-Ti Tie sa fii tu robul meu
Ci Tu cerindu-mi mie, iar robul sa fiu eu
Sa inteleg ca felul cel bun de a ma ruga
E sa doresc ca-n toate sa fie voia Ta!

DOAMNE IARTA-NE!

Arhivă blog